Să urmărim modelul pe care ni-l oferă Biblia în ce privește împlinirea deplină a intenției lui Dumnezeu:  

 

„Să aveți în voi modul de a fi al lui Hristos Iisus, care deși era înălțat în condiția de Dumnezeu, nu a considerat că trebuie să rămână egalul lui Dumnezeu, ci a părăsit această condiție, a preluat-o pe cea de slujitor, s-a făcut reprezentant al omului și s-a transpus deplin în natura umană.” — Filipeni 2.5-7  

 

Cum poate fi explicată această umilire la care s-a supus Fiul lui Dumnezeu prin asumarea naturii umane? Care a fost rațiunea pentru care El a acceptat un astfel de tratament și o astfel de condiție? Cum putem să avem și noi acest „gând” sfânt?  

 

Asumarea naturii umane de Fiul lui Dumnezeu reprezintă unul dintre momentele cele mai grandioase din istoria umanității. Faptul ca Dumnezeu să devină un om, reprezenta un gând care întrecea orice imaginație, fiindcă umilirea ce o presupunea această condiție întrecea orice așteptare. Fiul lui Dumnezeu a considerat că universul nu este complet fără prezența omului și a fost decis să meargă până la capăt în recuperarea celor care căzuseră în păcatul neascultării de intenția divină. Această renunțare de sine vine în contradicție cu ideea pe care toate ființele din univers o aveau despre ceea ce reprezintă Dumnezeu, deoarece a deveni o parte a Creației era ceva străin noțiunilor pe care noi le-am acceptat despre natura divină. În modul acesta, El a devenit „Dumnezeu cu noi”, adică a venit în atingere cu condiția noastră disperată cu scopul de a ne salva și recupera din situația în care am ajuns datorită neascultării.  

 

Pentru a avea acest gând, trebuie să înțelegem cum S-a decis Fiul lui Dumnezeu să vină în ajutorul nostru. Aici ne întâlnim cu cea mai de seamă idee pe care o putem avea despre natură divină și anume că Dumnezeu este iubire și este capabil să desfășoare sentimentele Sale față de noi la infinit, deși în condiția în care ne găsim, suntem nevrednici de așa ceva. Aici este paradoxul. Aici este și minunea. De aceea, a avea acest gând înseamnă să fii pus în legătură cu iubirea Celui Atotputernic. Există o singură rațiune pentru umilirea la care S-a supus Fiul lui Dumnezeu prin asumarea naturii umane și anume, dragostea Sa față de noi. Nimic nu L-a constrâns să facă un astfel de gest. Nimeni nu L-a obligat. A fost doar alegerea Sa aceea de a merge pe această cale, fiindcă numai astfel puteam să fim eliberați de sub condamnarea în care ne aflam datorită păcatului. A avea acest „gând” și a ne însuși această motivație reprezintă cea mai înaltă formă de slujire pe care o putem aduce lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă să devii părtaș naturii divine a lui Iisus Hristos.  

 

Să vedem ce a urmat întrupării Sale, mai bine zis să înțelegem o parte a scopului pentru care Iisus Hristos a venit pe pământ:  

 

„Și-a abandonat toate prerogativele imperiale și s-a coborât la nivelul unui slujitor credincios până la moarte, ba chiar la cea de cruce!” — Filipeni 2.8  

 

Ce putem spune despre acest gest de totală abandonare în mâna lui Dumnezeu pentru un lucru atât de crud și îngrozitor? În ce sens, Fiul lui Dumnezeu a dovedit o supunere deplină? Era posibil ca El să refuze condiția de sacrificiu pentru păcatele lumii și să se răzgândească?  

 

Moartea pe cruce sub blestemul lui Dumnezeu a produs lui Iisus Hristos o durere ce nu va fi vreodată înțeleasă pe deplin, dovedind o renunțare de sine ce trece dincolo de orice limită. Trebuie să înțelegem că spre deosebire de noi, Iisus Hristos putea nu numai să se împotrivească intenției divine, dar chiar să schimbe complet cursul acesteia. Faptul că nu a făcut așa ceva, dovedește că a ales să se supună pe deplin, ca o ființă creată, dorinței Tatălui ceresc. La fiecare pas pe drumul către cruce, Iisus Hristos a avut ocazia să se răzgândească și să abandoneze traseul dureros pe care trebuia să meargă. Cu toate acestea, de fiecare dată El a ales să meargă mai departe, lucru ce întrece orice imaginație și este contrar principiului păcatului și răului. Renunțarea de sine a lui Iisus Hristos a fost deplină. Nu a rămas nimic în afara dedicării Sale de a fi „Mielul lui Dumnezeu, care îndepărtează păcatele lumii”. El nu a fost obligat să rămână ascultător de intenția divină. Oricând El putea abandona planul de salvare și să se întoarcă în cer. Totuși, El a ales să meargă până la capăt printr-o continuă sacrificare a sinelui. Astfel, exemplul Său rămâne unic și reprezintă baza salvării noastre.  

 

Să privim acum rezultatul umilirii Sale, mai precis ceea ce a urmat după învierea Sa prin puterea lui Dumnezeu:  

 

„De aceea, Dumnezeu L-a ridicat la mare cinste și I-a acordat un Nume (un titlu sau o demnitate) mai presus decât oricare altul! Încât înaintea Numelui Său să cadă în genunchi toate ființele din cer, de pe pământ și din lumea subpământeană! Și orice limbă să exprime faptul că Iisus Hristos este Domn în slava lui Dumnezeu Tatăl!” — Filipeni 2.9-11  

 

Cât de mare a fost slava ce I-a fost acordată lui Iisus Hristos datorită ascultării depline dovedite prin întruparea, sacrificiul și moartea Sa? Se putea ajunge în acest punct fără coborârea în adâncurile umilinței și renunțării de Sine? Ce lecție deducem din aceste versete?  

 

Ascultarea dovedită de-a lungul întregii existențe terestre a fost urmată de înălțarea la dreapta lui Dumnezeu mai presus decât orice altă ființă, deoarece nimeni în cer sau pe pământ nu a dovedit o astfel de supunere voluntară, mergând până la asumarea întregii vinovății a umanității și moartea sub blestemul lui Dumnezeu. Cu adevărat, Iisus Hristos a fost și rămâne „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”! Cum să nu iubim un astfel de Salvator? Cum să rămânem insensibili la mesajul iubirii divine prin intermediul acestei jertfe fără egal? Lecția pe care o deducem este că vom putea să stăm alături de Dumnezeu, numai dacă ne vom însuși modul Său de a gândi; mai precis, motivația și dedicarea pe care le-am văzut în viața lui Iisus Hristos. Slava acordată lui Iisus Hristos a fost pe măsura umilirii Sale. Prin gestul Său, El a demonstrat o perfecțiune a caracterului ce I-a dat dreptul să primească guvernarea universului. Nu se putea ajunge aici fără condiția de „Miel al lui Dumnezeu”. Prin această experiență, El ne-a demonstrat că poate exista perfecțiune morală trăind într-un corp omenesc decăzut. Similar, la capătul unei vieți în care am exemplificat „gândul” lui Iisus Hristos, noi vom experimenta înălțarea în condiția minunată denumită succint:  

 

„Iisus Hristos să fie în noi cu speranța slavei viitoare”!