Vom începe prin a examina una dintre cele mai tulburătoare dovezi ale învierii lui Iisus Hristos:  

 

„Au plecat chiar în ceasul acela, s-au întors la Ierusalim, au găsit adunați pe cei unsprezece și pe cei ce erau împreună cu ei și le-a zis: — Cu adevărat, a înviat Domnul și S-a arătat lui Simon!  

 

Pe când vorbeau ei, Iisus Hristos a apărut în mijlocul lor și le-a spus: — Pace vouă!  

 

Dar ei, înfricoșați și înspăimântați, au crezut că văd un spirit.” — Luca 24.33  

 

Le-a fost ușor apostolilor să creadă ceea ce vedeau cu proprii lor ochi? Nu aveau astfel o dovadă temeinică pentru a crede?  

 

O credință ce se bazează pe dovezi fie se va poticni de îndată ce evidența va fi contrară, fie se va ofili în așteptarea unor argumente suficient de convingătoare. În cazul de față apostolii nu știau cum să interpreteze apariția lui Iisus Hristos în mijlocul lor din cauză că ei nu credeau în realitatea învierii Sale. De aceea, ei și-au închipuit că au de-a face cu un spirit și nu cu Iisus Hristos în corp omenesc.  

 

Așadar, o credință ce se bazează pe dovezi la fiecare pas va fi pusă în dificultate chiar și dacă respectivele dovezi îi vor fi furnizate?  

 

Aici este paradoxul credinței; deși nu se bazează pe fapte, ea conduce în final la înțelegerea corectă a lor! Dacă ne referim la evrei, ei doreau să creadă în urma unor dovezi în genul minunilor, semnelor supranaturale, vindecărilor și învierilor din morți. Însă, de fiecare dată când dovezile în cauză erau furnizate, ei găseau noi motive care să le alimenteze necredința. Niciodată le erau suficiente faptele prezentate!  

 

Cu alte cuvinte, credința trebuie să preceadă dovezile? Mai precis, ea trebuie să le pregătească într-un fel?  

 

Întotdeauna, credința trebuie să meargă înaintea dovezilor, altfel acestea nu vor fi interpretate corect! Să ne gândim la marile descoperiri științifice și vom vedea că de fiecare dată a existat o viziune asupra a ceea ce urma să fie pus în evidență și adus la lumină înainte de a se obține confirmarea faptelor experimentale. Trebuie să crezi într-un nou tărâm pentru a merge să-l cauți! Bineînțeles, nu orice fel de credință este corectă și nici nu ne va conduce mereu la rezultatul așteptat, dar în cazul unei încrederi autentice, bazate pe Biblie, putem spune că finalul va fi în conformitate cu cele mai optimiste așteptări.  

 

Așadar, există o diferență între credința bazată pe Biblie și cea care se întemeiază pe altceva, de exemplu, pe opiniile omenești?  

 

Când vorbim despre o credință întemeiată pe Biblia ne referim la acel gen de abordare a adevărului revelat de Dumnezeu, care ne va conduce să primim ceea ce Domnul vrea să ne ofere, preluând acest Cuvânt așa cum El ne-a fost încredințat. Există și alte genuri de credință, ce se bazează pe ce spun oamenii; mai precis, pe capacitatea lor de a înțelege și interpreta Biblia. Dar a te baza pe așa ceva, ignorând temelia Bibliei, înseamnă să depinzi de ceva nesigur și schimbător.  

 

De ce însă avem tendința de a ne baza pe opiniile oamenilor și nu pe Cuvântul lui Dumnezeu?  

 

Problema noastră este că suntem comozi când este vorba de a studia Cuvântul lui Dumnezeu. Ne este mult mai ușor să depindem de ceilalți în probleme care necesită efort și concentrare; în plus, această preocupare necesită mult studiu și multă atenție. De multe ori, opiniile celorlalți îmbracă forme de judecată colectivă în care dacă procedezi altfel, vei fi considerat ca făcând o opinie separată. Realitatea este că profeții Vechiului Testament, ca de altfel și apostolii de mai târziu, au trebuit să facă față unei opoziții îndârjite fiindcă mesajul lor venea în contradicție cu părerile celor din jur.  

 

Să urmărim ce răspuns le-a dat Iisus Hristos apostolilor prin versetele următoare:  

 

„Dar Iisus Hristos le-a zis: — De ce sunteți neliniștiți? Și de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitați-vă la mâinile și picioarele Mele. Eu sunt! Atingeți-Mă și vedeți! Un duh nu are nici trup și nicioase, cum vedeți că am Eu.  

 

Și după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile și picioarele Sale.” — Luca 24.38-40  

 

De ce Iisus Hristos le-a spus apostolilor să privească la mâinile și picioarele Sale? Ce anume se vedea pe ele?  

 

Iisus Hristos i-a invitat să privească la urmele răstignirii Sale pentru a înțelege că au de-a face cu o persoană înviată din morți. Acest lucru nu ar fi trebuit să îi uimească, fiindcă știm bine că Domnul a făcut de mai multe ori astfel de minuni. Mai mult, El le-a spus să pună chiar mâna pe urmele rănilor sale ca să se convingă asupra faptului că nu este o iluzie, ci o realitate ceea ce vedeau. Cu alte cuvinte, le-a furnizat argumente suficiente pentru ca ei să creadă.  

 

Oare așa trebuie să procedăm și noi, adică să cerem dovezi pe care să punem mâna pentru a crede?  

 

Este bine să nu fim creduli și să nu considerăm ca adevăr tot ce este etichetat în acest fel; pe de altă parte, dacă dovezile sunt copleșitoare, ar trebui să le dăm crezare. Nu vreau să spun că nu există și manifestări ale răului, ce par a fi identice cu cele ale binelui. Prin urmare, pot exista minuni ce nu vin de la Dumnezeu, dar avem metode de a le recunoaște prin intermediul Bibliei. Cuvântul divin ne va permite mereu să distingem adevărul de minciună. Să avem încredere în Biblie!  

 

Așadar, putem spune că în Biblie ne sunt oferite criterii și metode pentru a înțelege când o minune este de la Dumnezeu și când nu?  

 

Dacă în Biblie nu avem astfel de elemente care să ne ajute să depistăm răul, atunci cu certitudine, în nici un alt loc nu le vom mai găsi. Pentru omul care studiază Cuvântul divin, există certitudinea că nu se va rătăci pe drumul care duce la cer. În cazul ucenicilor, dacă ei ar fi dat atenție Bibliei, care vorbea despre moartea și învierea lui Mesia, atunci ei ar fi crezut înainte de a le fi fost date dovezile aducerii la viață ale lui Iisus Hristos.  

 

Putem spune că îndoiala apostolilor era rezultatul lipsei de studiu personal al Bibliei?  

 

Într-adevăr, aceasta era principala cauză a necredinței lor. Ei nu studiau în mod personal Biblia și depindeau de interpretările pe care alții le făcuseră despre ceea ce era scris în această carte. În plus, ei lăsau la o parte ceea ce le spusese Iisus Hristos făcând referință la Biblie, când le arătase mai dinainte ce urma să se întâmple. Întotdeauna ignoranța în ce privește Biblia aduce după sine necredința și pierderea sincronizării cu lucrarea pe care Dumnezeu o face pentru noi.  

 

Așadar, putem vorbi despre o urgență a studierii Cuvântului lui Dumnezeu pentru a avea certitudine în credința noastră?  

 

Studiul Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să fie suprema noastră prioritate din care să decurgă toate celelalte datorii ale vieții. Prin studiu, noi primim învățătură și putere pentru a face față cu succes provocărilor vieții. Prin neglijarea acestui studiu, vom ajunge într-o stare de neputință ce își va pune amprenta asupra tot ce facem, implicit asupra credinței pe care o avem în Dumnezeu. A studia înseamnă în primul rând: „a crede”!