Un concept important pe care trebuie să ni-l însușim pentru a ajunge la ținta pe care o avem în față de-a lungul vieții, este cel redat în următorul verset:  

 

„Vă îndemn fraților, ca prin mila lui Dumnezeu și printr-o slujire de bun simț, să vă oferiți trupurile ca niște sacrificii vii, sfinte și acceptabile înaintea Sa.” — Romani 12.1  

 

Cum se poate realiza un astfel de lucru? Mai bine zis, ce înseamnă să aduci un „sacrificiu viu”? Nu conține această expresie o contradicție de termeni? Cum se poate ca un sacrificiu să fie „viu”? Cum se aplică acest concept la viețile noastre?  

 

Un sacrificiu este viu în măsura în care el devine continuu. De fapt, prin conceptul de „sacrificiu viu” se înțelege trăirea permanentă a principiului renunțării de sine după modelul lui Iisus Hristos. De fapt, aici este transpunerea practică a gândului care era în Iisus Hristos și manifestarea iubirii ce vine de la Dumnezeu, capabilă să schimbe tot ce există în univers. Prin primirea principiului jertfirii de sine, noi intrăm în legătură cu puterea infinită a Creatorului, a Celui ce ne poate oferi mult mai mult decât ne putem închipui sau exprima prin cuvinte. Gândul lui Iisus Hristos dacă este primit în inimă și suflet, ne conduce la trăirea unei jertfiri permanente pentru cauza lui Dumnezeu, ceea ce presupune o slujire plină de iubire și o înălțare continuă a sufletului către eternitate.  

 

Adevărata închinare este interioară și presupune însușirea gândului lui Iisus Hristos, ce se concretizează prin renunțare de sine la fiecare pas. De fapt, noi trebuie să ne concentrăm pe ceea ce Dumnezeu așteaptă de la noi și mai puțin pe ce dorim să facem, fără a ține cont de El. Jertfa este „vie”, deoarece reprezintă un principiu cu o acțiune continuă de-a lungul întregii vieți, fără excepție. Practic, noi trebuie să jertfim, sau să abandonăm, patimile păcătoase, plăcerile desfrânate, mânia, violența de orice fel și vorbirea de rău, adică păcatul, ceea ce presupune un efort constant și bine direcționat din partea noastră.  

 

Să examinăm mai departe un alt îndemn al apostolului Pavel, ce se află într-o directă legătură ce cele spuse până aici:  

 

„Să nu vă lăsați modelați de spiritul acestui veac, ci să vă transformați prin înnoirea gândurilor voastre ca să puteți distinge bunătatea, plăcerea și perfecțiunea dorinței lui Dumnezeu față de oameni.” — Romani 12.2  

 

În ce constă „modelul acestui veac”? La ce anume se referă apostolul? Ce înseamnă să nu te conformezi acestui „tipar”, ci dimpotrivă, să te „înnoiești” pentru a cunoaște dorința lui Dumnezeu? Cum devine intenția divină „bună și plăcută” în viețile noastre, deși de multe ori, sau aproape de fiecare dată, ea intră în contradicție cu propriile noastre dorințe?  

 

Modelul acestui veac poartă pecetea păcatului și poftei având drept rezultat o viață împotriva principiilor lui Dumnezeu. De fapt, stilul de viață păcătos se află într-o opoziție directă cu gândul lui Iisus Hristos, similar modului în care întunericul nu poate locui cu lumina. Pentru a trece de la acest „tipar” negativ la „gândul lui Iisus Hristos” este necesară o înnoire a comportamentului și motivațiilor ce stau la baza caracterului nostru. Această transformare interioară devine posibilă prin puterea lui Dumnezeu, fapt ce conduce la o armonizare deplină cu tot ceea ce El așteaptă de la noi. Principiul expus este similar manierei în care Iisus Hristos Și-a armonizat toată existența sa terestră cu intenția Tatălui ceresc. Astfel, dorința divină, care la început se luptă cu noi, treptat devine bună și plăcută, fiindcă ceva se schimbă în inima noastră. Gândul lui Iisus Hristos atinge coardele tainice ale sufletului și deodată, noi vedem toate lucrurile într-o altă perspectivă. Realitatea capătă un alt înțeles, adică un sens pe care nu l-am intuit vreodată. Dorințele noastre, orientate până la acea dată către viciu, devin însetate de sfințenia și nevinovăția lui Dumnezeu așa cum sunt ele manifestate în Iisus Hristos.  

 

„Modelul” acestui veac se află în directă opoziție cu „gândul” lui Iisus Hristos. El reprezintă stilul de viață păcătos și idolatru al lumii în care trăim, caracterizat de egoism și înălțare de sine. Înnoirea interioară se realizează prin conformarea cu dorința lui Dumnezeu așa cum este ea exprimată prin viața lui Iisus, adică prin iubire, bunătate, îngăduință și milă. Dacă „gândul lui Iisus Hristos” devine o parte a vieții noastre, armonizarea cu dorința divină nu va mai fi o problemă, fiindcă atât cerința din exterior, cât și imboldul din interior vor merge în aceeași direcție. Astfel, perspectiva se va schimba și intenția divină va apărea în adevărata ei lumină ca fiind bună, plăcută și de dorit.  

 

Și acum să citim o consecință directă a „aducerii sacrificiului viu” și „înnoirii interioare”:  

 

„În baza darului ce mi-a fost dat, vă spun fiecăruia dintre voi să nu se considere mai mult decât este în realitate, ci să dea dovadă de bun-simț conform cu înzestrarea ce i-a fost dată de Dumnezeu.” — Romani 12.3  

 

Cum se ajunge la o adevărată imagine de sine prin trăirea principiilor anterior enunțate? De ce adevărata religie va conduce la umilință și la o imagine echilibrată despre sine în opoziție cu înălțarea de sine, care exprimă principiul lumii în care trăim? Cum se leagă acest lucru de smerirea lui Iisus Hristos, despre care deja am vorbit?  

 

Imaginea de sine se schimbă prin primirea gândului lui Iisus Hristos, fiindcă acum începem să ne vedem în adevărata lumină, adică așa cum ne evaluează Dumnezeu. Înțelegem că suntem copii iubiți de Tatăl ceresc și înaintea noastră se află o veșnicie în care să ne bucurăm și să trăim în armonie cu principiile nevinovăției. Iar înnoirea continuă a minții noastre, care se mai numește și sfințire, ne va conduce la o profundă însușire a elementelor ce compun plăcerea universului necăzut în păcat: îndelunga răbdare, iubirea ce se jertfește pe sine și adorarea Creatorului. Totul capătă o nouă culoare și mai presus de toate, principiul smeririi de sine capătă o tonalitate universală în opoziție cu cel al trufiei, care exprimă natura păcatului.  

 

Imaginea de sine autentică este rezultatul înnoirii interioare, fiindcă astfel ni se descoperă adevărata identitate de fiu sau fiică a lui Dumnezeu. Acest lucru se va da pe față printr-o umilință izvorâtă din viața lui Iisus Hristos. Înălțarea de sine nu își va mai găsi sălaș în inimile noastre. Un spirit nou ne va anima de atunci înainte. Iisus Hristos va deveni o prezență vie și noi vom trăi cu bucurie revenirea Sa în istoria lumii.