Să examinăm acum un exemplu de ascultare deplină a intenției divine ce a fost exprimată direct prin Cuvântul lui Dumnezeu:  

 

„Domnul a venit, S-a înfățișat și l-a chemat ca în celelalte ocazii:  

 

— Samuele, Samuele!  

 

Și Samuel a răspuns:  

 

— Vorbește, căci slujitorul Tău ascultă!” — 1 Samuel 3.10  

 

Ce exprimă acest răspuns din partea lui Samuel? Ce presupune să răspunzi afirmativ lui Dumnezeu fără a avea cunoștință despre ceea ce urmează să ți se comunice? Cum ajungem la dispoziția de a asculta necondiționat de Dumnezeu?  

 

Profetul Samuel era gata să primească revelația divină indiferent de conținutul ei. El era dispus să se lase în mâna lui Dumnezeu fără să se gândească la consecințe. Această dispoziție se cheamă „renunțare de sine” și se află în strânsă legătură cu controlul de sine și cu „gândul” lui Iisus Hristos. Noi ajungem la această experiență prin intermediul credinței și prin focalizarea atenției interioare în direcția bună. Cultivarea acestor trăsături mentale presupune un plan, o ordine bine stabilită și un efort bine orientat. Nu în ultimul rând, este necesară un efort de supunere deplină a sinelui înaintea lui Dumnezeu.  

 

Să examinăm acum rolul ascultării de Dumnezeu în comparație cu respectarea ritualurilor religioase:  

 

„Samuel a zis lui Saul:  

 

— Îi plac Domnului mai mult arderile de tot și sacrificiile, decât ascultarea de glasul Său? Ei bine, ascultarea este mai valoroasă decât sacrificiile și respectarea cuvântului Său este mai dorită decât grăsimea berbecilor!”  

 

De ce respectarea dorinței lui Dumnezeu este valoroasă decât îndeplinirea ceremoniilor, chiar și dacă ele au fost cerute de El? De ce suntem tentați să dăm o mai mare atenție aspectelor exterioare decât celor interioare? De ce religia trebuie să fie în primul rând interioară, înainte de a deveni ulterior exterioară?  

 

Ceremoniile nu pot surprinde adevărata natură a religiei, care de fapt este interioară, în inimă și suflet. Cu toate acestea, oamenii au tendința să se concentreze pe aspectele exterioare, fiindcă ele nu necesită transformarea interioară. De aceea, religia tinde să devină o colecție de concepte și ritualuri, un fel de vrăjitorie, menită să schimbe destinul omului și intenția divină. Alteori, religia este doar o comemorare civică a unor evenimente reale și imaginare, lucru ce pare util celor care o administrează în promovarea unei aparente moralități printre oameni.  

 

Să citim mai departe despre modul în care Dumnezeu evaluează lucrurile ce ni se par de mică însemnătate:  

 

„Fiindcă neascultarea este la fel de vinovată ca vrăjitoria și revolta este similară închinării publice sau private la idolii.” — 1 Samuel 15.23  

 

De ce neascultarea este echivalentă cu un păcat așa de evident cum este cel al vrăjitoriei? Cum înțelegem că judecă Dumnezeu lucrurile de adevărată valoare? De ce nu sunt relevante ritualurile religioase? Care este natura adevăratei închinări?  

 

Neascultarea dorinței clar exprimate a lui Dumnezeu reprezintă un act de revoltă și o nesupunere similară comiterii celor mai evidente păcate. Vinovăția este cu atât mai mare cu cât natura sa este mai puțin evidentă. Oamenii doresc să ofere ritualuri și ceremonii lui Dumnezeu, dar El este interesat de inima noastră; aceasta trebuie să o oferim și atunci vom ajunge la adevărata închinare, ce nu poate fi decât în Duh și adevăr. Orice gen de ceremonie este inutilă, dacă interiorul sufletului nu a fost curățat de prezența răului. Dimpotrivă, respectarea intenției divine în viața zilnică reprezintă adevărata religie, fapt ce trece dincolo de formă, crez și ritual. Adevărata valoare a închinării este conferită prin dimensiunea morală a interiorului sufletului uman.