Să mergem mai departe și să vedem cum au fost chemați primii apostoli:  

 

„Pe când trecea pe malul mării Galileei, Iisus a văzut doi frați: Simon, ulterior numit Petru, și Andrei de meserie pescari. Ei aruncau un năvod în mare când El le-a zis:  

 

— Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni!  

 

Imediat au lăsat năvoadele și L-au urmat.” — Matei 4.18  

 

Cum înțelegem această chemare de abandonare a profesiei pentru activitatea misionară? La ce se referă expresia „pescari de oameni”?  

 

A deveni pescar de oameni înseamnă să te alături lui Iisus Hristos în prezentarea Evangheliei și în călăuzirea celorlalți spre salvare. Bineînțeles că avem de-a face cu o metaforă, plecând de la profesia de bază a celor doi, aceea de pescari. Abandonarea profesiei nu a fost simplă pentru Petru și Andrei; pentru aceasta, este suficient să ne gândim că ei aveau o familie de întreținut, fapt ce reclama întreaga lor capacitate de muncă. Îndeplinirea acestei chemări necesita un sacrificiu de care puțini oameni erau capabili ținând cont de obligațiile pe care le aveau pentru susținerea vieții zilnice.  

 

Să înțelegem că există situații când Dumnezeu ne cere să abandonăm profesia pe care o avem în favoarea activității misionare?  

 

Au existat situații în care Dumnezeu a cerut așa ceva din partea celor pe care i-a ales să ducă mesajul salvării către semenii lor, în special în acele situații extreme, când lucrătorii erau puțini. Însă nu aș putea să fac un principiu general din aceasta, fiindcă pentru marea majoritate a oamenilor, chemarea este de a-I sluji lui Dumnezeu acolo unde se găsesc. Dar există și excepții. În cazul de față avem de-a face cu o chemare apostolică, adică o sarcină cu ieșită din comun, care nu permitea să mai existe și un alt gen de preocupare.  

 

Petru și Andrei nu au zis nimic în sensul amânării acestei chemări sau așteptării unor circumstanțe mai favorabile. Cum se explică acest lucru?  

 

Niciodată nu va veni o situație cu adevărat favorabilă lucrării lui Dumnezeu. Să nu uităm că trăim într-o lume stăpânită de principiul păcatului; în consecință, vor exista mereu obstacole care să ne împiedice să Îl urmăm pe Iisus Hristos. De aceea, decizia de a răspunde chemării divine implică o ascultare și o înaintare prin credință pe măsură ce Domnul va deschide calea. Nu vorbim despre o credință oarbă, ci despre o încredere deplină în capacitatea Celui ce ne-a chemat să ne ofere un drum pe care să mergem conform cu ceea ce ne-a fost revelat. Singura problemă constă în autenticitatea chemării pe care o simțim, ca nu cumva aceasta să fie zămislită de impresia unor idei insuflate de ceilalți, neavând legătură cu vocația și talentul pe care îl avem.  

 

În continuare, să urmărim chemarea altor doi apostoli:  

 

„De acolo a mers mai departe și a văzut pe alți doi frați: Iacob și Ioan, care se aflau într-o corabie cu tatăl lor, Zebedei, și reparau năvoadele. El i-a chemat. Imediat, ei au abandonat corabia și pe tatăl lor și L-au urmat.” — Matei 4.21  

 

În ce sens chemarea lui Iacob și Ioan a fost similară cu a lui Petru și Andrei? Cum se explică acest lucru?  

 

Asemănarea este evidentă. Ea pleacă de la faptul că toate aceste persoane aveau aceeași profesie în comun fiind pescari; tot în comun, ei aveau preocuparea de a-L găsi pe Mesia. Însă există un detaliu pentru această ultimă situație; mai precis, Iacob și Ioan au lăsat nu numai corabia, ci și pe tatăl lor, ceea ce înseamnă că obstacolul întreținerii familiei a fost mai semnificativ decât în cazul primilor doi apostoli. De regulă, datoria față de cei apropiați ne conduce la cele mai mari dificultăți în a răspunde chemării divine, fie că este vorba despre părinți și frați, fie despre soție, soț și copii. Cum să îi abandonăm pentru a îndeplini ceea ce credem că Dumnezeu ne cere? Greu de răspuns!  

 

Ce să înțelegem? Este mai bine să fii singur, fără nici un fel de obligații de familie, pentru a-L urma pe Dumnezeu?  

 

Este adevărat că există „celibatari care au ales singuri această cale pentru ajunge în Imperiul cerului”, dar nu toți au o astfel de chemare. Dacă familia nu va înțelege datoria pe care o avem față de Dumnezeu și nu va manifesta înțelegere, atunci obstacolele vor deveni aproape de netrecut. Deseori, oamenii credinței au experimentat conflicte serioase cu cei apropiați din cauza rezistenței lor față de chemarea divină de a lucra pentru Iisus Hristos. Și astfel, în loc să îi ajute să ducă Evanghelia la cei care nu o cunosc, cei dragi se uneau cu cei ce li se împotriveau, încărcându-le nepermis de mult povara încercărilor.  

 

Așadar, este simplu sau nu să devii apostol? Cum să renunți la profesia pe care o ai și să neglijezi datoriile față de cei dragi? Poate fi acesta un model aplicabil nouă, oamenilor, să spunem, obișnuiți?  

 

Cu certitudine, a deveni un apostol în genul lui Petru, Andrei, Iacob și Ioan reprezintă o chemare specială ce nu se potrivește oricărui om. De aceea, Dumnezeu are slujitori special aleși pentru o astfel de misiune, care vor efectua o lucrare deosebită în circumstanțe excepționale. Dar pentru noi, oameni „obișnuiți”, deși fiecare om reprezintă un unicat, rămân niște învățături aplicabile. Astfel, chemarea de a răspândi Evanghelia aparține oricărei persoane care crede în Iisus Hristos. Profesia nu poate fi o scuză pentru a te eschiva de la acest lucru. Nici familia nu poate fi un pretext pentru a respinge chemarea de a-L urma pe Iisus Hristos, incluzând datoriile obișnuite ale vieții. Pentru noi rămâne principiul general al îmbinării profesiei și vieții de familie cu cea de prezentare a Evangheliei lui Iisus Hristos fiecărui om pe care îl întâlnim în această lume.