Cu scopul de a pune în evidență puterea transformatoare a credinței, am redat următoarea amintire din timpul când eram militar în termen, în perioada 1986 – 1987. Cred că multe persoane se vor identifica într-un fel sau altul cu situația expusă prin cuvintele mele. „Nu era ușor să fii militar în termen, cu atât mai mult cu cât regimul politic era ateu, lipsit de cea mai elementară înțelegere pentru cei care aveau înclinația de a crede în Dumnezeu.  

 

Îmi aduc aminte de acea iarnă teribilă, când soldat fiind, eram nevoit să dorm într-o cameră uriașă, alături de colegii mei de companie, ce totalizau în jur de 120 de persoane. Nopțile erau îngrozitoare din cauza frigului ce te pătrundea până la oase, fiindcă geamurile erau simple, fără niciun pic de izolație și caloriferele mai mult nu funcționau. Dacă ar fi încercat cineva să toarne apă pe suprafața rece a pardoselii, aceasta ar fi înghețat imediat.  

 

Din această cauză, după ce veneam de la apelul de seară, nu făceam altceva decât să-mi dau jos hainele de instrucție, să îmbrac niște pijamale și pulovere și după aceea să mă îmbrac la loc cu hainele de instrucție și cu mantaua, pentru ca astfel să mă culc sub o pătură ce nu ținea în nici un fel de căldură, din cauza uzurii avansate în care se afla. Frigul pătrundea atât de puternic încât apa îngheța în interiorul conductelor și la un batalion de 500 de persoane, doar trei robinete mai funcționau la parter. Efectele personale, adică hainele pe care le purtam, nu se spălau în nici un fel de armată, fiecare descurcându-se cum putea, trimițând când avea ocazia rufele murdare acasă.  

 

Ei bine, după un număr de săptămâni de supunere la un astfel de regim, combinat în timpul zilei cu tot felul de activități ce nu aveau legătură cu instrucția militară, adică eternele „sectoare” (cei care au făcut armata cunosc la ce mă refer) și mutări de echipament dintr-o parte în alta, combinate și cu gărzi obositoare, am început să pierd încet dar sigur, sensul vieții pe care o trăiam. La acestea se adăugau și alte lucruri dezagreabile pe care nu doresc să le mai relatez. Se părea că asist la viața mizerabilă a unei alte persoane, pe care de multe ori îmi venea să îi plâng de milă și alteori să îi curm cu o singură lovitură suferința. Ajunsesem la punctul în care nu mai îmi păsa dacă trăiesc sau mor. Totul începea să devină exterior și respectul de sine scădea cu fiecare zi care trecea.  

 

Umilirile la care ne supuneau comandanții, plus mizeriile făcute de cei din ciclul superior, te făceau aproape să îți pierzi mințile, adăugându-se la frig, precum și la permanenta senzație de foame combinată cu o oboseală, ce nu se mai dezlipea în vreun fel de tine, oricât de mult ai fi dorit să scapi de ea. Pe plan sentimental nu aveam nici un fel de prietenă sau iubită, pe de altă parte era mai bine așa, fiindcă durerea ar fi fost amplificată. De multe ori este bine să treci prin suferință de unul singur. Este foarte greu să vezi durerea celuilalt, provenind de la ceea ce ți se întâmplă.  

 

Dar într-o seară de iarnă, după ce toți colegii mei s-au culcat frânți de oboseală, am mai rămas treaz, cugetând la lipsa de sens a lucrurilor pe care le trăiam. Pe când mă gândeam la aceste lucruri, deodată, mi-am adus aminte de o mică cruciuliță pe care o purtam cu mine. Era un obiect interzis. Dacă aș fi fost găsit cu ea asupra mea, aș fi fost imediat pedepsit și cazul meu ar fi fost prelucrat până la nivel de mare unitate sau poate chiar mai sus. Acea cruciuliță m-a însoțit de-a lungul întregii experiențe militare, care în particular pot spune că a durat de fapt șapte ani, dar nu vreau să dau detalii în momentul de față. Uneori o puneam la gât, pe sub haine, fără a putea fi văzută de cineva, cât mai aproape de inima mea. Senzația atingerii ei îmi aducea bucurie, fiindcă mă gândeam că undeva, în cer, există o altă lume în care aveam speranța că voi ajunge într-o zi. Alteori, ținând în mână micul obiect stilizând Persoana Dumnezeirii suferinde, simțeam cum durerea Celui răstignit rezona adânc cu ceea ce eu înduram.  

 

Într-o altă seară, după ce toți ceilalți colegi s-au culcat, am avut curajul interior de a face ceva neobișnuit. M-am ridicat din pat, atent să nu mă vadă cineva, și la capătul patului suprapus în care dormeam de obicei, pe jos, m-am pus în genunchi strângând acea cruciuliță în mână și la piept. Și cu lacrimi ce îmi curgeau nestăvilit pe obraz, am început să mă rog în gând, privind către cer, întinzându-mi după aceea mâinile către Cel Prea Înalt. Imediat am avut sentimentul că sunt transportat în alt spațiu și în alt timp, undeva dincolo de acel prezent murdar și înjositor. Din acea seară, în fiecare noapte așteptam să se culce colegii mei și după aceea mă rugam pentru a primi putere, eliberare, fie ea și prin moarte, din suferințele neînțelese ale prezentului.  

 

După ce am terminat stagiul militar, țin minte că o dorință nestăvilită de a citi Biblia a pus stăpânire pe mine și cu jurământ m-am hotărât să devin un creștin adevărat pentru totdeauna, indiferent de consecințe. Sunt sigur că dacă nu ar fi fost acea cruciuliță și acea experiență a rugăciunii, nu aș mai trecut cu bine prin acea încercare. Însă curajul de a te închina lui Dumnezeu într-un timp în care toți o abandonau de frică, avea să fie remarcat și sancționat de cei care se credeau dumnezei pe pământ.”  

 

Cred că dacă am rememora în mod corect întâmplările vieții, perspectiva noastră asupra experiențelor prin care am trecut s-ar schimba dramatic, fiindcă deodată, multe detalii ar ieși la iveală din cele mai neașteptate impresii. Am ajunge astfel la un înțeles pe care niciodată nu l-am intuit și punctele de tensiune redate, ne-ar marca momentele marilor decizii pe care le-am luat, de care nu am fost poate conștienți în acele clipe, dar care ne-au marcat în mod ireversibil evoluția ulterioară.