Stând singur în fața unei realități ostile și dureroase, nu poți decât să asiști neputincios cum viața ți se scurge printre degete și cum moartea, cu spectrul ei teribil, ajunge uneori un lucru de dorit, sau în orice caz preferabil unui prezent întunecat și lipsit de speranță. Demn de remarcat este procesul umilirii, al dezumanizării unui tânăr aflat la final de adolescență, ce ajunge să își piardă respectul de sine, contorsionat fiind de un sistem apăsător, crud și irațional. La fel de bine ar putea fi un mediu de familie sau la locul de muncă, sau chiar în biserică, dacă lipsa de omenie devine o regulă. Este adevărat că de multe ori, chiar susținătorii sistemului ajung să cadă sub apăsarea acestuia, dar suferința și lacrimile provocate într-un mod absurd de aceștia, nu pot fi șterse vreodată pe deplin. 

Însă în mijlocul acestei relatări plumburii, se poate discerne lumina eliberatoare de spirit a gândului existenței lui Dumnezeu, a Celui ce a venit pe pământ, a suferit în mijlocul lumii și S-a înălțat la cer. Într-un mod similar, ideea credinței generează o traiectorie ascendentă, chiar și din mijlocul celei mai teribile încercări sau suferințe. Simbolul acelei cruciulițe, ce înfățișează esența credinței creștine, suficient de reduse ca dimensiuni pentru a scăpa filtrării eliminatorii a sistemului, devine astfel un tip și un mijloc de eliberare de sub tirania fricii, care întotdeauna însoțește orice fel de sistem despotic. Chiar dacă acest proces se desfășoară la început ascuns de privirea vreunui om, el aduce cu sine o descătușare a energiilor interioare necesare supraviețuirii. 

Orice sistem totalitar și represiv, ce se manifestă în familie, la locul de muncă, în biserică sau în societate, va propaga în modul cel mai clar o influență morbidă, demoralizatoare, pentru a paraliza victimele și pentru a contracara chiar și gândul unei posibile eliberări. Acțiunea unui astfel de sistem se vede întotdeauna prin persecutarea și lichidarea potențialilor adversari, după care se trece într-o nouă fază de anihilare a susținătorilor și în final ajunge să se autodistrugă. Din fericire, comunismul s-a autodistrus fără a distruge și planeta pe care locuim și fără a conduce la acel măcel generalizat la care ne așteptam. Dar ce putem spune despre natura distructivă a oricărui fel de sistem totalitar ce s-ar putea manifesta în familie, biserică sau societate, dacă ne așteptăm cel mai puțin? Fiindcă întotdeauna, cu puterea unei legități implacabile, „somnul rațiunii naște monștrii” și dacă nu veghem, barbaria și răul invadează totul. 

Înțelesul global al acestei experiențe s-ar rezuma prin sublimarea în planul eternității în fața realităților neschimbătoare și rele ale prezentului. Într-o astfel de înălțarea interioară, chiar și moartea nu poate să mai producă spaimă și suferința însăși se dă la o parte neputincioasă. Acești doi aliați de temut ai oricărui sistem totalitar, mai precis amenințarea lichidării fizice și a suferinței, ce își întind spectrul brutal asupra victimelor și a celor ce se opun, nu au putere să frângă spiritul care încet, dar sigur, prinzându-se de imaginea Celui Răstignit, trăiește în mod continuu, clipă de clipă, înălțarea interioară din această lume. Ar putea fi acesta un posibil răspuns pentru ziua de azi? Cine știe? Răspunsul îl vom afla cu certitudine într-o zi.