Pe măsură ce trece timpul devin tot mai conștient de nevoia împrospătării cunoștințelor dobândite. De aceea, găsesc utilă acea metodă prin care ajungi să studiezi din nou lucrurile îndrăgite cândva, bineînțeles, dintr-o perspectivă diferită. O astfel de abordare creativă prezintă avantajul inerent al identificării de detalii necunoscute până în clipa respectivă când ai decis să cugeți din nou asupra unor lucruri aparent cunoscute.
Din acest motiv am reluat studiul cărții lui Iosua și în mod surprinzător am înțeles că a privi dintr-o perspectivă diferită reprezintă un avantaj în cunoaștere și mai ales în înțelegere. Planul acestei cărți este relativ simplu, acțiunea evoluând liniar, însă oferind mai multe repere inconfundabile pe parcursul lecturii ei. Practic, se începe cu prezentarea lui Iosua în fruntea națiunii evreiești ocupând poziția deținută de Moise. Succesiunea în această funcție de mare autoritate a decurs fără probleme, fapt pentru care Iosua a și trecut imediat după numire la realizarea următoarei etape în înființarea statului teocratic, mai precis cucerirea Palestinei. În consecință, o mare parte a cărții, mai precis jumătate din aceasta, a fost dedicată istoriei cuceririi de evrei a acestui teritoriu fertil, lucru ce a fost înțeles ca o îndeplinire a promisiunilor primite de Avraam și descendenții săi. Momentele cele mai importante ale acestei cuceriri sunt redate prin intermediul a patru mari bătălii, mai precis la Ierihon, Ai, Gabaon și la apele Merom.
După realizarea acestui deziderat și nu în ultimul rând, după încheierea legământului palestinian dintre națiunea evreiască și Dumnezeu, s-a trecut la împărțirea acestui teritoriu între toate triburile și familiile ce compuneau această mare națiune a acelui timp. Acest lucru nu a fost simplu, fiind necesară o cartografiere precisă a întregii țări, precum și realizarea unei împărțiri echitabile între triburile și familiile lui Israel. Furnizând multe detalii geografice și denumiri de locuri destul de precise, cartea lui Iosua ne oferă imaginea acestei organizări teritoriale în condițiile unui stat antic aflat la început de drum. Finalul cărții a fost dedicat cuvântării de rămas bun a lui Iosua și angajamentului luat de națiune în privința respectării monoteismului mozaic și respingerii ferme a oricărei forme de politeism.
Din acest punct de vedere, cartea lui Iosua se constituie ca o continuare logică a epopeii dramatice din timpul lui Moise. Lupta dintre monoteismul de origine semitică și politeismul hamitic este continuată pe un plan superior, adică pe câmpul de bătălie. Dacă în cuprinsul cărții Exod observam o abordare defensivă, în care evreii fugeau din calea asupritorilor și în Numeri îi regăsim pe aceeași evrei refuzând să lupte cu locuitorii Palestinei, în cartea lui Iosua vom remarca în mod treptat creșterea curajului și iscusinței în atacarea dușmanilor lui Dumnezeu.
Pare surprinzător, dar conflictul evidențiat prin cucerirea Palestinei are drept protagoniști pe Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, de o parte și de cealaltă parte stând națiunile politeiste, în special hamitice, care au refuzat cu încăpățânare să ia în considerare existența Sa. Nu întâmplător, dacă S-a prezentat lui Moise, Dumnezeu a folosit numele de „Cel ce există” sau „Eu sunt”. Cel considerat de egipteni și palestinieni ca fiind un dumnezeu fictiv, inventat de evrei, S-a dovedit a fi un Dumnezeu prezent, manifestându-și puterea și autoritatea asupra a tot ce există. Acționând direct sau prin intermediul națiunii evreiești, Marele Creator a demonstrat că orice formă de politeism reprezintă o minciună și toți acei zei la care se închinau toate popoarele pământului erau pur și simplu inexistenți în marea confruntare.
Universul fiind creat prin dorința și după planul Marelui Autor, nu era necesară deținerea de forțe magice din partea Sa pentru ca natura să asculte de El și lucruri ieșite din comun puteau să fie realizate aparent fără efort, doar pe baza unui simplu gest sau cuvânt. Frumusețea monoteismului originar, salvat în mod miraculos prin alegerea lui Avraam pentru a-l duce mai departe ca o flacără vie, a strălucit puternic în timpul lui Iosua. Prin părăsirea Mesopotamiei aflate într-un plin proces de trecere la politeism, acest nucleu monoteist a prins contur din nou prin intermediul religiei mozaice. De fapt, mozaismul a reprezentat o adaptare la națiunea nou creată a acestui monoteism originar, rămânând multe alte lucruri să fie revelate ulterior prin venirea lui Mesia.
Putem spune că de fapt religia mozaică a redat monoteismul ancestral însă fără Mesia, care trebuia să fie așteptat și urmat. Venirea Sa a rămas misterioasă dea lungul veacurilor pentru evrei, însă alcătuirea Bibliei începând cu timpul lui Moise a servit scopului de identificare a lui Mesia când acest eveniment avea să se producă. De aceea, cartea lui Iosua se constituie ca o primă etapă în așteptarea activă a Celui trimis de Marele Creator pentru a oferi totalitatea detaliilor privind monoteismul originar și extinderea mondială a statului teocratic înființat în timpul lui Moise.
În ce privește tipologia luptelor purtate în timpul lui Iosua, putem distinge mai multe tipologii. Astfel, bătălia de la Ierihon s-a bazat pe încercuire și asediu, fapt ce a presupus o atentă pregătire și așteptarea momentului oportun. În schimb bătălia de la cetatea Ai a fost inițial pierdută, însă ulterior transformată în victorie prin atragerea adversarului afară din cetate și realizarea unui atac surpriză ce a condus la ocuparea cetății de o parte a armatei lui Iosua ce a stat ascunsă mai tot timpul luptei. În continuare, la cetatea Gabaon a fost esențial atacul surpriză desfășurat în zori de zi după un obositor marș de noapte asupra trupelor ce asediau populația aliată cu evreii a gabaoniților. Iar în final, atacul în câmp deschis a concentrării fără precedent a armatelor din Palestina de la apele Merom și victoria decisivă asupra lor a încheiat apoteotic epopeea luptelor desfășurate sub comanda lui Iosua.
Astfel, o națiune adusă la condiția de robie de egipteni a fost condusă la o victorie deplină și de necontestat asupra națiunilor politeiste din regiune. Iar dintr-o generație ce nu făcea față confruntărilor directe cu adversarii, prin disciplina celor patruzeci de ani petrecuți în pustie a fost pregătită o altă generație capabilă să înainteze plină de credință sub comanda inspirată a lui Iosua, care sub o formă sau altă îl anunță pe Mesia ce avea să vină. Astfel, revanșa monoteismului originar asupra politeismului a fost deplină în cuprinsul relatărilor ce au stat la baza alcătuirii cărții lui Iosua.
Este posibil ca anumite persoane să fie surprinse de caracterul distrugător al luptelor duse de evrei sub comanda lui Moise și a lui Iosua. Însă ar fi bine de înțeles că dacă s-ar fi procedat altfel, politeismul națiunilor cucerite s-ar fi extins imediat asupra națiunii alese de Dumnezeu. Convertirea popoarelor din Palestina era o misiune imposibilă la acea dată, cât timp Mesia nu venise pentru a dezvălui în întregime monoteismul originar. Revelația oferită prin Moise națiunii de robi eliberați din Egipt nu era suficientă pentru a se putea desfășura o astfel de acțiune, însă privind către viitor, lucrurile aveau să fie remediate și toate popoarele politeiste urmau să primească extraordinara șansă de a se alătura celor aleși de Dumnezeu.
Însă în logica unui timp al robiei și cuceririi prin distrugere, nu era posibilă o altfel de desfășurare a evenimentelor istorice. Uneori realitățile crude din trecut ni se par de nejustificat, însă la fel de adevărat este că după un timp realitățile acceptabile pentru generația prezentă devin de neacceptat pentru generațiile viitoare din cauza evoluției standardelor societății. Nu doresc să justific procedura de ucidere în masă a popoarelor din Palestina de la acea dată. Personal, deplâng situația creată de a se folosi forța brută în impunerea adevărului divin. Chiar și autorizarea lui pentru o folosire temporară nu o înțeleg întotdeauna, însă cu certitudine, nimic nu ne împiedică să privim partea luminoasă a revelației biblice și să admirăm modul în care s-a produs transformarea unei națiuni în decursul unei singure generații. Astfel, ceea ce s-a semănat și dezvoltat în timpul lui Moise, a dat rod și a fost cules în timpul lui Iosua. De aceea, nu putem decât să privim cu deplină încredere către viitor, când tot ceea ce a fost semănat cu trudă și mult efort în condiții de adversitate extremă își va aduce rodul deplin prin revenirea plină de slavă a lui Mesia și prin intrarea în Palestina cerească.
Pe scurt, religia mozaică a fost o formă a monoteismului originar, însă fără Mesia, acesta fiind așteptat să vină în viitor într-o poziție similară cu a lui Moise. Prin intermediul diferitelor ritualuri și sărbători religioase, evreii au fost instruiți să se pregătească pentru a putea recunoaște venirea misterioasă a lui Mesia. Din acest punct de vedere, putem spune că religia mozaică a fost întocmită în umbra venirii lui Mesia, așa cum creștinismul de mai târziu avea să fie realizat în lumina venirii deja realizate a lui Mesia și în umbra revenirii Sale viitoare.
Natura venirii lui Mesia nu a fost clar prezentată în religia mozaică, așa cum revenirea Sa are multe aspecte neclare în cadrul creștinismului, însă în orice caz prin înființarea primului stat teocratic s-a început un proces ireversibil de eradicare a oricărei forme de politeism de pe față acestui pământ și de formare a unei umanități regenerate, mai bine zis renăscute, ce va intra în Palestina refacerii depline a lumii în care trăim. Și poate nu întâmplător imaginea lui Iosua a fost pentru întotdeauna asociată cu cea a lui Mesia conducând pe cei sfinți la o victorie deplină asupra răului și necredinței din cer și de pe pământ.
Dar care era rolul lui Mesia în cadrul monoteismului originar? Cine era el de fapt și de ce era așa de importantă venirea Sa? Chiar dacă umbra simbolurilor de o natură diferită era pusă peste adevărată Sa identitate în cadrul religie mozaice, totuși anumite aspecte se pot intui în lumina promisiunii făcute lui Eva de Dumnezeu în grădina Edenului după căderea în păcat. Practic, Mesia era acel Fiu al omului care avea să redobândească demnitatea pierdută prin cedarea în fața ispitei neascultării. Mai mult, acest Fiu al omului avea să fie deopotrivă Fiu al lui Dumnezeu, așa cum Adam a fost creat la început. Și mai mult decât acest lucru, acest Fiu al omului avea să întruchipeze pe Moise, pe Iosua și pe toți marii conducători menționați în Biblie, pentru ca în final dezvăluirea identității Sale să uimească pe toți prin faptul că în persoana lui Mesia avea să se întrupeze chiar Marele Autor, Creatorul universului devenind astfel o parte activă în drama umanității prin asumarea rolului de Salvator al ei!
