Nicio victorie nu este definitivă pe un câmp de bătălie în care protagoniștii se schimbă mereu și principiile antagonice rămân în continuare libere să își manifeste influența lor asupra lumii. Astfel, cucerirea Palestinei de evrei și înființarea primului stat teocratic monoteist nu au reprezentat un stadiu final în lupta împotriva politeismului universal al națiunilor lumii. Opoziția dură a popoarelor vecine cu evreii însoțită de frecventa pierdere de identitate a națiunii alese, prea puțin interesată de idealul pus înaintea ei, au condus inevitabil la degradarea condiției de învingători pe care o moșteniseră de la Moise și de la Iosua. De aceea, trebuia învățată dureroasa lecție că victoria asupra națiunilor politeiste presupunea veghere atentă și menținerea capacității de luptă pentru a face față unui climat politic schimbător.
De fapt, orice sistem social în care identitatea proprie nu este cultivată, va ajunge ca după un timp să își piardă memoria originară, ceea ce va conduce inevitabil la reducerea considerabilă a capacității de rezistență în fața presiunilor culturale ale popoarelor sau grupurilor sociale învecinate. Cu referință directă la evrei, aceștia erau înconjurați de națiuni ostile, fapt în principal cauzat de opoziția ireconciliabilă dintre monoteism și politeism. De aceea, profitând de slăbirea motivației evreilor, aceste popoare au început să își exercite dominația nemiloasă, caracterizată prin opresiune și subjugare economică. Astfel, canaaniții, moabiții, amoniții, edomiții, madianiții sau filistenii au reușit să învingă și să stăpânească națiunea aleasă, de fiecare dată ajungându-se la accentuarea uitării în ceea ce privește chemarea specială din partea lui Dumnezeu.
Metoda de contracarare a acestei situații nefericite a constat în a lăsa consecințele să se producă până la capăt, astfel încât națiunea evreiască să înțeleagă în final că numai întoarcerea la Dumnezeu putea să le aducă prosperitatea. Din fericire, ori de câte ori se ajungea la conștientizarea acestei situații, națiunea începea să strige după intervenția divină într-un mod similar ultimei generații de evrei din Egipt din timpul lui Moise. Ca răspuns la acest apel disperat, cartea Judecători menționează răspunsul lui Dumnezeu prin ridicarea unor persoane în calitate de conducători, care să aducă eliberarea de dușmanul nemilos și de necredința ce provocase această evoluție nefastă. Numele atribuit lor a fost cel de judecători, pornindu-se de la principala atribuție a unui conducător și anume aceea de a face dreptate și judecată în societate, de a orienta grupul social către standardul dreptății și echității între oameni, precum și față de Dumnezeu.
Prin preluarea atributelor lui Moise și ale lui Iosua, acești judecători au reprezentat soluția divină pentru supraviețuirea statului teocratic. Fiind inspirați de Dumnezeu în mod direct și beneficiind de anumite daruri ale Duhului Sfânt, judecătorii au reușit să mențină conștiința de Dumnezeu pe o perioadă de patru sute de ani, similară ca durată cu timpul petrecut de evrei în Egipt.
Având o origine socială diferită, judecătorii apăreau în mod neașteptat în momentele cele mai critice ale istoriei națiunii alese. Prin soluția propusă, prin semne supranaturale, precum și prin charisma proprie, aceștia reușeau să unească națiunea în jurul idealului sfânt. Astfel de persoane erau alese după criteriile lui Dumnezeu, fără consultarea prealabilă a factorului uman și de primirea sau respingerea lor depindea mântuirea sau distrugerea națiunii alese. Din acest punct de vedere, putem spune că experiența judecătorilor a fost o bună recapitulare a așteptării lui Mesia, pe care sub o formă sau alta aceștia îl reprezentau.
Pentru început, cartea Judecători ne prezintă situația ingrată în care a ajuns Israel din cauză că nu a fost dusă până la capăt lupta în care erau angajați și au permis existența multor focare de rezistență politeistă în Palestina. Drept urmare, aceste nuclee formate din populații ostile aveau să devină adevărate pietre de poticnire pentru Israel atât politic, cât și moral. În continuare, este menționat de mai multe ori scenariul sumbru al decăderii prin părăsirea monoteismului de evrei ca urmare a influenței corupte a acestor rămășițe politeiste.
Ori de câte ori se întâmpla o astfel de situație, urma inevitabil invazia străină a popoarelor din jur, fapt ce conducea la pierderea independenței politice și practic avea drept principală consecință suspendarea statului teocratic pe o durată nedefinită. În această perioadă situația economică a evreilor ajungea de nesuportat, străinii domnind după bunul lor plac și reprimând brutal orice pretenții, indiferent cât de justificate ar fi fost. Să nu credem însă că din cartea Judecători vom putea să obținem toate detaliile acelei epoci, însă multe repere importante ne-au fost oferite prin alcătuirea cu totul deosebită a acestei cărți și prin modalitatea specifică a argumentării ce avansează progresiv de la o etapă la alta către expunerea situației fără ieșire în care se ajunge în cele din urmă.
De fapt, invaziile națiunilor rivale nu au reprezentat decât o etapă pe drumul decăderii, următoarea consecință fiind trecerea la un sincretism respingător dintre monoteism și politeism, mai precis la o deformare grosolană a învățăturilor lăsate de Moise. Iar consecința finală expusă în cartea Judecători a fost rezumată prin discordia și războiul civil dintre triburile din care era compus poporul evreu, amenințat cu dispariția ca stat și națiune. Cu alte cuvinte, putem urmări un traseu al distrugerii, ce a condus la eșecul proiectului monoteist pentru o perioadă îndelungată de timp.
Ca un exemplu al decadenței din perioada judecătorilor, a fost menționată relatarea despre desacralizarea Templului lui Dumnezeu, plasat inițial în localitatea Șilo după intrarea în Palestina, mutarea la Ierusalim având să fie realizată mult mai târziu în timpul regelui David. Tragedia pierderii identității s-a concretizat prin distrugerea acestui așezământ sacru și momentul de maxim a fost atins prin capturarea chivotului legământului de filisteni. Ulterior, istoria redobândirii acestui artefact de mare valoare prin intervenția directă a lui Dumnezeu, a exprimat mai mult decât orice altceva neputința în care ajunsese această mare națiune și confuzia care domnea la toate nivelele în societate.
Revenind la personalitatea judecătorilor, aceștia erau oameni aleși special pentru a deveni conducători militari, putându-se enumera nume ca ale lui Otniel, Ehud, Barak, Iefta, Ghedeon sau Samson. Aceste persoane îmbinau darul profetic cu aptitudini de conducere și de influențare a maselor cu totul deosebite. În felul acesta, criza politică în care se găseau evreii a putut fi depășită pentru o anumită perioadă de timp, însă niciodată nu s-a ajuns la o situație stabilă finală. Astfel, după ce un judecător dispărea, anarhia și decadența puneau din nou stăpânire pe națiune.
Din nefericire, influența politeistă a rămășițelor popoarelor din Palestina conducea mai devreme sau mai târziu la repetarea scenariului fatidic al distrugerii și lecția dureroasă era reluată până când în final a fost necesară instaurarea sistemului despotic al monarhiei, ca ultimă șansă oferită națiunii alese. Și astfel, cartea Judecători ne prezintă trecerea de la sistemul descentralizat al teocrației la cel despotic al regalității unei dinastii, care nu a reușit decât să întârzie dezastrul final.
În privința sistemului de guvernare teocratic, avantajele pentru națiune erau foarte mari în primul rând prin descentralizarea sistemului de administrare, care permitea fiecărei cetăți să dispună de o conducere locală, care nu trebuia să depindă de structuri centralizate superioare. Principiul fundamental al guvernării divine presupunea centralizarea închinării la Ierusalim, administrată fiind de preoți și leviți, elementul cheie fiind legat de activitatea desfășurată la Templul lui Dumnezeu.
Centralizarea religiei și descentralizarea politico-administrativă au constituit elementele fundamentale ale guvernării teocratice, care în baza legilor comunicate prin Moise asigurau funcționarea optimă a sistemului social permițând dezvoltarea acestuia fără a fi însă alterată identitatea națiunii. În același timp, monoteismul mozaic permitea descătușarea energiilor latente ale comunității și individului prin eliberarea de temeri nejustificate în cunoașterea universului, oferind un fundament autentic pentru dezvoltarea cunoașterii, artelor și economiei. În plus, sistemul de redistribuire echitabilă a avuției menționat în cuprinsul legilor mozaice realiza o extraordinară protecție socială și respectarea perioadelor sabatice în agricultură permitea respectarea optimă a legilor naturale și obținerea unei productivități ieșite din comun.
Din nefericire, perioada judecătorilor a fost decadentă din multe puncte de vedere și descentralizarea administrativă a condus la dezordine și anarhie. În plus, abandonarea centralizării religioase a slăbit credința monoteistă și a oferit un avantaj nesperat politeismului, de data aceasta îmbrăcat sub mantia închinării la Dumnezeu. De aceea, perioada judecătorilor a marcat eșecul guvernării teocratice și trecerea la guvernarea unei dinastii de regi, ce trebuia să fie special aleasă pentru a rămâne credincioasă lui Dumnezeu.
Politeismul națiunilor din Palestina a fost astfel perpetuat prin intermediul fărâmițării puterii politice a evreilor și ulterior prin preluarea lui la nivel oficial de regii lui Israel. Centralismul politic avea să fie dezastruos pentru națiunea aleasă grăbind evoluția către pierderea din nou a identității naționale și intrarea într-un nou ciclu de exil. Dar despre toate aceste lucruri vom discuta cu o ocazie viitoare.
