Puterea omului în comparație cu puterea lui Dumnezeu  

 

Proverbe 16.32 „Cel încet la mânie prețuiește mai mult decât un viteaz și cine este stăpân pe sine prețuiește mai mult decât cine cucerește cetăți.”  

 

Vitejia nu este cea mai înaltă virtute: A fi încet la mânie înseamnă să-ți stăpânești pasiunile, ceea ce implică o măreție interioară ce este mai de preț decât dezlănțuirea oarbă a sentimentelor, considerată în mod obișnuit ca fiind o manifestare a puterii interioare. Sinele este cetatea cea mai greu de cucerit, deoarece inamicul se află în interior, fiind greu detectabil, ca să nu mai vorbim de faptul că de cele mai multe ori suntem de partea sa, spre nefericirea și ruina noastră prezentă și veșnică.  

 

Matei 26.52 „Atunci Iisus Hristos i-a zis: Pune-ți sabia la locul ei; căci toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri.”  

 

Sabia trebuie pusă la locul ei (în teacă): Creștinismul nu poate fi predicat prin intermediul forței și constrângerii (sabia), acestea fiind în contradicție cu principiile Maestrului divin. Violența atrage după sine violență și de fapt se produce o amplificare a răului. Dar pentru a putea face să dispară violența din lume, este necesar ca ea să fie anihilată în suflet, din locul de unde ea izvorăște prin orice fel de manifestări de mânie.  

 

Matei 26.53 „Crezi că n-aș putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?”  

 

Douăsprezece legiuni de îngeri: Deși dispunea de o putere căreia nu te puteai împotrivi, Iisus Hristos a ales calea umilinței și lucrării de la inimă la inimă, de la suflet la suflet. Această cale presupunea exercitarea perfectă a stăpânirii de sine și a supunerii depline a intenției față de planurile lui Dumnezeu. Așadar, creștinismul reprezintă în primul rând o religie a transformării interioare, acesta fiind un înțeles la care puțini oameni reușesc să ajungă. Orice manifestare violentă, de forță, anihilează principiile religiei creștine, ce se bazează pe convingere și nu pe constrângere, oferind libertate deplină de alegere.  

 

Zaharia 4.6 „Atunci el a luat din nou cuvântul și mi-a zis: Acesta este cuvântul Domnului către Zorobabel și sună astfel: Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oștirilor!”  

 

Nu prin putere, ci prin Duhului lui Dumnezeu: Rezidirea Templului de la Ierusalim presupunea mai mult decât exercitarea puterii omenești. Fără ajutorul lui Dumnezeu, prin intervenția Duhului Sfânt, nu se putea înainta, opoziția fiind extremă. Lucrarea lui Dumnezeu presupune acțiunea unui factor supranatural, care să modeleze evenimentele după planul divin. De aceea, dimensiunea interioară a religiei, mai bine zis a legăturii dintre om și Dumnezeu, este cel mai important lucru pentru a putea aduce la îndeplinire dorința Sa.  

 

Revelația puterii lui Dumnezeu în cazul lui Moise  

 

Exod 2.11 „În timpul aceea, Moise, crescând mare, a ieșit pe la frații săi și a fost martor la muncile lor grele. A văzut pe un Egiptean, care bătea pe un Evreu, unul dintre frații lui.”  

 

A nu fi indiferent la asuprirea semenilor: Moise ar fi putut să nu îi pese de frații săi; în fond el nu suferea nici un fel de asuprire din partea egiptenilor. În plus, ce ar fi putut să facă pentru evrei, un om contra unei națiuni asupritoare? Evreii erau persecutați fără milă și Moise era martor la toate aceste lucruri, fiind afectat profund de ceea ce vedea și auzea. Ar fi de pus o întrebare: Este ușor sau greu să fii martor la astfel de situații și să stai pasiv? De asemenea, pe lângă munca grea, evreii erau brutalizați, maltratați, fără milă, ceea ce era greu de suportat. Este ușor sau greu să fii nepăsător în astfel de situații?  

 

Exod 2.12 „S-a uitat în toate părțile și, văzând că nu este nimeni, a omorât pe Egiptean și l-a ascuns în nisip.”  

 

A folosi violența împotriva violenței: Avem o succesiune de pași pe care i-a parcurs Moise pentru a-și aduce planul la îndeplinire, astfel:  

 

S-a asigurat că nu este nimeni în jur, exact cum procedează un răufăcător înainte de a acționa. Se pare că Moise împrumutase comportamentul violent al asupritorilor și a acționat într-un mod similar (cazul luptătorilor evrei, în genul lui Barnaba, din timpul vieții lui Iisus). A trecut la acțiune și a ucis pe asupritor, dovedind o măsură de o violență extremă. În final, a ascuns urmele faptei sale, dovedind un comportament de delincvent, cu totul necorespunzător misiunii sale de eliberator al lui Israel. În concluzie, avem de-a face cu un scop nobil, din păcate însă adus la îndeplinire cu mijloace necorespunzătoare.  

 

Exod 2.13 „A ieșit și în ziua următoare; și iată că doi Evrei se certau. A zis celui ce n-avea dreptate: De ce lovești pe semenul tău?”  

 

Asuprire între frați: Din nefericire, spiritul de violență se manifesta nu numai între egipteni și evrei, dar și între evrei, astfel încât cel ce era mai tare lovea și abuza de fratele său care era mai slab. Comportamentul violent al asupritorilor fusese preluat și de cei ce erau oprimați și acest lucru Moise nu îl putea înțelege. De aceea el a pus o întrebare de bun simț în sensul că fiind evrei, supuși la aceeași soartă potrivnică, ar fi trebuit să fie apropiați, uniți, nu dușmani. Moise nu înțelegea natura violentă a ființei umane, fapt pentru care avea nevoie de o lecție ce nu trebuia să fie uitată vreodată.  

 

Exod 2.14 „și omul acela a răspuns: Cine te-a pus pe tine mai mare și judecător peste noi? Nu cumva ai de gând să mă omori și pe mine, cum ai omorât pe Egipteanul acela? Moise s-a temut și a zis: Nu mai încape îndoială că faptul este cunoscut.”  

 

Începutul contestării lui Moise: Întrebare pe care o pune cel ce nedreptățea pe fratele său este revelatoare: Cine te-a pus judecător peste noi? Cu alte cuvinte „Tu, Moise, nu ești altceva decât un ucigaș, car vrei să îți faci un nume stăpânind peste noi. Ei bine, să știi că noi nu te recunoaștem și ai face bine să îți vezi de treabă”. Acest lucru ilustrează eșecul metodelor violente în atingerea scopului divin în acea ocazie, de eliberare din robia egipteană. Astfel, Moise a înțeles că nu a reușit decât că a comis o greșeală, că fapta sa a fost dată în vileag chiar de evrei și fără îndoială trebuia să plătească asemenea unui ucigaș de drept comun. Situația sa părea a fi compromisă pentru totdeauna.  

 

Exod 2.15 „Faraon a aflat ce se petrecuse și căuta să omoare pe Moise. Dar Moise a fugit dinaintea lui Faraon și a locuit în țara Madian. A șezut lângă o fântână.”  

 

Fuga din Egipt: Asemenea unui răufăcător, Moise a trebuit să fugă din Egipt; practic a reușit să compromită, cel puțin pentru o timp, planul pe care Dumnezeu îl avea cu el, de eliberare a poporului Său, acționând după priceperea Sa, fără să aștepte intervenția Celui Prea Înalt. Temperamentul violent l-a descalificat pe Moise pentru misiunea sa de a fi eliberatorul lui Israel, cel prin care Domnul urma să împlinească promisiunea Sa. În plus, nici Israel nu era pregătit pentru acest eveniment și prin urmare se impunea un timp de așteptare. Astfel, Moise avea să stea în Madian în locul Egiptului și în pustie trebuia să învețe lecția ascultării umile de Dumnezeu. El trebuia să lase deoparte spiritul violent al egiptenilor și în tot acest timp el trebuia să lupte cu sine pentru transformare după dorința lui Dumnezeu.  

 

Revelația puterii lui Dumnezeu în cazul lui Moise  

 

Exod 2.23 „După multă timp, împăratul Egiptului a murit; și copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei și scoteau strigăte deznădăjduite. Strigătele acestea, pe care li le smulgea robia, s-au suit până la Dumnezeu.”  

 

Robia egipteană: robia nu este un lucru plăcut pentru nimeni, dar Israel trebuia să devină conștient de condiția sa și de nevoia eliberării. Ei au preferat robia dacă l-au refuzat pe Moise ca lider al lor. De aceea, era necesar să gust această experiență până când aveau să strige către Dumnezeu. Disperarea era ceea ce ei experimentau în acele clipe. Chiar dacă faraon murise, fiul său, ce îi urmase la tron, era mult mai rău.  

 

Exod 2.24 „Dumnezeu a auzit gemetele lor și Și-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac și Iacob. Dumnezeu a privit spre copiii lui Israel și a luat cunoștință de ei.”  

 

Dumnezeu Își aduce aminte: Eliberarea din Egipt nu se pute face prin efort omenesc; o luptă armată dintre egipteni și evrei, cum gândea inițial Moise, era exclusă din start, fiindcă copiii lui Israel ar fi fost măcelăriți. Trebuia ca Dumnezeu să intervină și să lupte pentru poporul Său. Lupta interioară în care erau angajați ca urmași ai lui Avraam trebuia să le devină tot mai clară. Dar mai întâi, era necesar ca ei să fie dispuși să se supună planului divin.  

 

Exod 2.25 „Dumnezeu a privit spre copiii lui Israel și a luat cunoștință de ei.”  

 

Dumnezeu a privit la copiii lui Israel: Momentul intervenției divine se apropia; poporul era acum conștient să că ajutorul nu poate veni decât de la Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul. Legământul încheiat cu Avraam era singura lor speranță. De el se prindeau cu toată disperarea condiției în care se găseau. Lupta interioară se referă la menținerea credinței că Domnul va răspunde rugăciunii tale și va interveni în mod salvator.  

 

Exod 3.7 „Domnul a zis: Am văzut asuprirea poporului Meu, din Egipt și am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile.”  

 

„Am văzut, am auzit, cunosc”: Totul era gata pentru intervenția divină. Moise dăduse lupta credinței timp de 40 de ani în pustie, ajungând la o cunoaștere profundă a Celui Atotputernic. Poporul, pe de altă parte, prin lupta credinței a ajuns să vadă singura cale de salvare în Dumnezeu și legământul Său. Marele moment al intervenției Celui Atotputernic era aproape, chiar sosise.  

 

Exod 3.8 „M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor și să-l scot din țara aceasta și să-l duc într-o țară bună și întinsă, într-o țară unde curge lapte și miere și anume, în locurile, pe care le locuiesc Canaaniții, Hetiții, Amoriții, Fereziții, Heviții și Iebusiții.”  

 

„M-am coborât”: Dumnezeu se coboară la nivelul condiției noastre. El se întâlnește cu noi, acolo unde ne găsim, cu scopul de a ne conduce într-o țară mai bună. Iisus Hristos a făcut acest lucru posibil prin întruparea Sa ca om, pentru a deveni „Dumnezeu cu noi”. Astfel, El a devenit ajutorul și susținătorul nostru în luptele pe care le avem de dat. Victoria asupra egiptenilor era sigură, fiindcă Domnul urma să lupte pentru Israel și poporul sfânt avea să intre în odihna lucrării eliberatoare a lui Dumnezeu. Istoria era gata, poporul era gata, Moise era gata, clipa cea mare sosise. Cele 7 mari neamuri ale Canaanului aveau să fie zdrobite ca pleava pentru a face loc poporului ales, un simbol al eliberării finale a celor credincioși și al primirii Împărăției promis de Dumnezeu.  

 

Exod 3.9 „Iată că strigătele Israeliților au ajuns până la Mine și am văzut chinul cu care îi chinuiesc Egiptenii.”  

 

„Am văzut necazul lor”: Nimic nu rămâne ascuns lui Dumnezeu; toate problemele și suferințele noastre Îi sunt cunoscute. El vede în ascuns; chiar și cele mai tainice suferințe ale sufletului sunt știute de El. De aceea, intervenția Sa este sigură pentru a-i mânuit pe toți cei care își pun toată speranța în El și care duc până la capăt lupta credinței.  

 

Exod 3.10 „Acum, vino, Eu te voi trimite la Faraon și vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui Israel.”  

 

„Acum vino”: Momentul acțiunii divine sosise; prin lupta credinței atât Moise, cât și poporul au fost conduși la o deplină abandonare în mâna lui Dumnezeu. „Nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Domnului” avea să fie realizată eliberarea lui Israel și mântuirea noastră.  

 

Concluzii  

 

Lupta credinței din partea noastră precedă orice intervenție a lui Dumnezeu. Moise a dus această luptă în pustie timp de 40 de ani, fiind condus la o cunoaștere profundă a lui Dumnezeu și a căilor Sale. Acesta a fost paharul „amar” al lui Moise necesar pentru îndeplinirea cu succes a misiunii sale, fiind singurul mijloc de anihilare a tendințelor spre violență, inspirate de cultura egipteană în care crescuse. Poporul a trebuit să pășească și el în această luptă și prin rugăciune stăruitoare, în circumstanțe de o adversitate extremă, să implore intervenția divină eliberatoare, ca unică soluție, în baza legământului încheiat cu Avraam. Acesta a fost paharul amar al poporului, necesar din cauza idolatriei în care se afla. În final, Dumnezeu a intervenit, ca răspuns la rugăciunea credinței și în principal fiindcă au fost îndeplinite condițiile ca acest lucru să se întâmple.