Să citim lucrarea de judecată pe care Iisus Hristos o va face după ce va reveni pe pământ, de data aceasta înveșmântat în slava lui Dumnezeu, Matei 25.31 „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri, va sta pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărți pe unii de alții cum desparte păstorul oile de capre; și va pune oile la dreapta și caprele la stânga Lui.”  

 

Venirea Salvatorului o asociem de regulă cu manifestarea unei puteri supranaturale, care ne va conduce la intrarea în Imperiul lui Dumnezeu. Totuși, ce sens are această judecată despre care se vorbește în aceste versete?  

 

A doua venire a lui Iisus Hristos este în primul rând expresia judecății lui Dumnezeu asupra acestei lumi și îngerilor căzuți, care au condus la păcat pe om. Așadar, judecata este cea care determină evenimentele ce conduc spre a doua venire și tot ce va urma după aceasta, mai precis ea oferă temeiul separării „oilor de capre”, cum sunt redate în mod simbolic cele două mari categorii de oameni din toate timpurile: cei care au ascultat de Dumnezeu și cei care s-au răzvrătit.  

 

Această perspectivă nu creează totuși o tensiune, fiindcă până la momentul revenirii lui Iisus Hristos nu este clar cine va fi până la urmă salvat?  

 

Avem de-a face cu o tensiune „necesară”, care în mod normal conduce la pregătire în vederea trecerii cu bine de acest mare examen al vieților noastre. Să fiu concret, dacă ne pregătim pentru un examen, facem toate eforturile pentru a-l trece cu succes, fără a avea garanția că vom reuși. Totuși, acest lucru nu ne deprimă, ci facem tot ce este posibil, tot ce depinde de noi pentru a avea succes. Într-un mod similar, având această incertitudine, ar trebui să depunem toate eforturile în vederea trecerii cu bine de judecata divină.  

 

Să vedem acum ce va spune Domnul celor care vor fi trecuți la dreapta Sa, Matei 25.34 „Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Imperiul, care v-a fost pregătit de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost sete și Mi-ați dat de băut; am fost străin și M-ați primit; am fost gol și M-ați îmbrăcat; am fost bolnav și ați venit să Mă vedeți; am fost în temniță și ați venit pe la Mine.”  

 

Din cele relatate, putem înțelege că alegerea lui Dumnezeu nu este arbitrară, ci are drept bază tot ce am făcut în decursul vieții. Este aceasta o veste bună sau rea pentru noi?  

 

Vedem enumerate mai multe genuri de fapte pe care Domnul le apreciază la judecata Sa, toate fiind grupate în jurul unui singur mare subiect: ajutorarea semenilor, a celor ce sunt în nevoie, fiind date mai multe situații: lipsa de hrană, boala și întemnițarea. Această listă nu este completă și se poate continua în același registru al ajutorării semenilor. De fapt este o concretizare a marelui principiu al iubirii aproapelui: „ceea ce vreți să vă facă vouă oamenii, faceți-le voi mai întâi”. Ei bine, toți cei care au respectat acest principiu vor fi salvați, fiindcă este imposibil să ai afecțiune față de semeni în acest veac rău și lipsit de sentimente, de umanitate aș spune chiar, decât prin puterea lui Dumnezeu. Așadar, alegerea nu este arbitrară și este consecința legăturii care există cu Dumnezeu, o credință ce conduce la fapte după dorința Creatorului nostru.  

 

Putem spune că ori de câte ori există iubire de aproape, de fapt vorbim de o consecință a legăturii cu Dumnezeu?  

 

Foarte corect, și reciproc: ori de câte ori nu există iubire de semeni, nu putem vorbi de o legătură cu Dumnezeu, indiferent de prezentarea pe care o facem sau chiar de acțiunile pe care le întreprindem. Apostolul Pavel spunea că dacă am da tot ce avem, ba mai mult, dacă am avea o credință prin care să mutăm munții, sau dispoziția de a deveni martiri, și nu am avea iubire, și citim aici iubire nu numai de Dumnezeu, ci în principal de semeni, atunci nu am putea să avem parte de salvare. Nu vorbesc despre un sentiment, deși este și mult sentiment în acest cuvânt, doar nu suntem de piatră, ci de un principiu viu și lucrător, expresie a iubirii veșnice a lui Dumnezeu pentru omul căzut în păcat.  

 

Dar versetele următoare par a exprima un lucru oarecum dificil de înțeles, Matei 25.37 – 40. „Atunci cei nevinovați Îi vor răspunde: Doamne, când Te-am văzut noi flămând și Ți-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ți sete și Ți-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin și Te-am primit? Sau gol și Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniță și am venit pe la Tine? Drept răspuns, Împăratul le va zice: Adevărat vă spun că, ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie mi le-ați făcut.”  

 

Cum se explică această nedumerire a celor sfinți? De ce pun ei o astfel de întrebare? Nu au fost ei conștienți de binele pe care l-au făcut?  

 

Adevăratele fapte de iubire nu sunt expresia unei alegeri în genul: „fiindcă iubesc, voi face astfel”, lucru ce exprimă mai mult o datorie decât voluntariatul sentimentului de dragoste, ci mai degrabă sunt o manifestare spontană a dorinței de a ajuta pe cel în nevoie, a simpatiei pentru cei care sunt într-o situație dezavantajoasă și trebuie să fie ajutați. Într-un cuvânt, adevărata iubire este spontană, izvorând aparent de la sine, fără efort și este inexplicabilă, divină, sfântă. În acest sens, cei sfinți nu au fost conștienți de binele pe care l-au făcut, deoarece faptele respective au fost expresia unei afecțiuni spontane, din inimă, ce nu au fost făcute numai sub impresia datoriei, sau a unui efort de voință făcut special în acest sens.  

 

Standardul exprimat de Dumnezeu este deosebit înalt. Cine poate să dovedească o ascultare deplină, spontană și din inimă? Mai bine zis, cine poate să fie salvat în acest caz?  

 

Ceea ce este cu neputință la om, este cu putință la Dumnezeu. Dacă mântuirea noastră ar depinde de un calcul, oarecum contabil, de numărare a faptelor bune, în contrast cu cele rele, ca să nu punem la socoteală și faptele bune ce trebuiau să fie făcute, dar au fost neglijate, atunci cu certitudine, nimeni nu ar putea fi salvat. Deși judecata este conformă cu faptele, ea totuși nu intră în contradicție cu marele principiu al salvării: acordarea nevinovăției prin credință.  

 

Am ajuns iarăși la acest termen misterios al „acordării nevinovăției prin credință”. La ce se referă de fapt?  

 

Așa cum vom discuta în continuare, mântuirea are la bază viața lui Iisus Hristos ce ne este acordată prin credință. Judecata divină nu poate să contrazică acest principiu, dar ea va pune în evidență dacă în mod real viața noastră a fost identificată cu viața Salvatorului și dacă într-adevăr, iubirea Sa a fost revărsată în inimile noastre. Pentru a fi concret, pot spune că este cu neputință să ai o credință reală în Iisus Hristos și să rămâi cu o inimă de piatră, insensibil la ce se întâmplă pe pământ, să rămâi pasiv și egoist în fața nevoii umanității de a cunoaște iubirea lui Dumnezeu. Judecata pune în evidență iubirea noastră de Dumnezeu în acțiune față de lumea în care trăim, reflectată prin ceea ce facem și spunem. O astfel de iubire nu este altceva decât dovada unei credințe autentice, vii și active. Credința este sămânța! Iubirea este rodul!