Să trecem mai departe pentru a vedea cum trebuie să ne pregătim pentru judecată în lumina misiunii pe care Domnul ne-a încredințat-o înainte de a Se înălța la cer, Matei 28. „Iisus Hristos S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei și le-a zis: Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ. Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.”  

 

Ce presupune această trimitere a apostolilor pentru a face ucenici din toate neamurile? Are vreo legătură cu tema judecății și a celei de-a doua veniri a lui Iisus Hristos?  

 

Trimiterea apostolilor pentru a face ucenici reprezintă o însărcinare sfântă de pregătire a oamenilor acestui pământ pentru a doua revenire a lui Iisus Hristos și implicit pentru judecata de achitare a celor sfinți și de condamnare a celor nelegiuiți. Trebuie să înțelegem că Dumnezeu nu dorește să aplice judecata pur și simplu, ci intenția Sa este de a ne salva, de a ne trece cu bine prin acest act necesar al dreptății Sale.  

 

Dar de ce este necesară această judecată? Și mai departe, cum putem să ne pregătim pentru ea, dată fiind natura noastră orientată către păcat?  

 

Judecata este necesară pentru a se clarifica în mod obiectiv situația fiecărei persoane care a trăit pe pământ, în funcție de alegerile făcute. Dumnezeu nu poate comite un „fals în acte”, luând la cer persoane care nu sunt pregătite și fiecare caz trebuie examinat în amănunt pentru a se vedea dacă procesul salvării a fost dus până la capăt sau a fost doar o lucrare superficială și atât. În acest sens, judecata divină este corectă din toate punctele de vedere, satisfăcând cele mai înalte exigențe.  

 

Revin cu a doua întrebare: cum rămâne cu pregătirea pe care trebuie să o facem pentru a putea trece cu bine de judecată?  

 

Pregătirea în vederea judecății și implicit pentru cea de-a doua venire, presupune să primim Evanghelia salvării și să mergem până la capăt pe calea pe care Iisus Hristos ne-a predicat-o când a fost pe pământ. Sunt două elemente în trimiterea pe care tocmai am citit-o și anume, apostolii trebuiau să boteze pe cei ce urmau să creadă în Iisus Hristos și să îi învețe pe cei credincioși să respecte tot ce Domnul ne-a poruncit. Observăm că botezul, sau prezentarea publică a credinței, și respectarea poruncilor, sau ascultarea de Dumnezeu, merg împreună făcând un tot inseparabil.  

 

Așadar, nu este suficientă credința în Iisus Hristos pentru salvare? Mai trebuie adăugat ceva?  

 

Depinde ce înțelegem prin credință, astfel, dacă vom considera acceptarea mentală a unui crez, a unei doctrine, atunci cu certitudine aceasta nu are cum să fie suficientă pentru salvare. Acordarea nevinovăției prin credință, și sper că vă aduceți aminte că echivalentul este de iertare prin intermediul credinței, se referă la un proces fundamental, de înlăturare a vinovăției, care va avea, și subliniez acum din nou, drept rod sfințirea, sau respectarea tuturor poruncilor lui Dumnezeu.  

 

În consecință, acordarea nevinovăției prin credință este asociată, dacă ne referim la trimiterea apostolilor așa cum am citit mai devreme, cu actul botezului, al spălării de păcat, corect?  

 

Paralela este binevenită, fiindcă într-adevăr, achitarea de condamnare, care este opusă învinovățirii, reprezintă o curățire de toată vinovăția pe care ne-am atras-o datorită comiterii nelegiuirii și trăirii unui stil de viață păcătos. Așadar, acordarea nevinovăției este asociată botezului în Numele Celor trei persoane divine, având drept rod respectarea poruncilor lui Dumnezeu. Avem o ilustrație pe înțeles când am spune că acordarea nevinovăției și botezul reprezintă rădăcinile și sfințirea și respectarea poruncilor se referă la rod. Și cum o plantă nu își are rostul fără aducerea de roade, înțelegem că botezul și acordarea nevinovăției nu pot fi validate decât în măsura aducerii de roade.  

 

Să înțelegem că judecata divină va realiza practic validarea pentru salvare a celor ce au primit botezul și au fost iertați prin intermediul credinței?  

 

Mai mult chiar decât o simplă validare, judecata divină va pune în evidență aducerea de roade de cei care au primit numele de creștin prin actul botezului și al primirii iertării divine. Fără aducerea de roade nu este posibil să avem certitudine la judecată, plus că o transformare autentică trebuie să conducă la fapte spre slava lui Dumnezeu. Așadar, judecata este necesară și pentru a arăta dacă „smochinul” a adus roade sau nu; mă refer la parabola smochinului neroditor.  

 

Să revenim la pregătirea pentru judecată. Cum putem să aducem rod spre salvare și să nu mai fie acest lucru o problemă pentru noi?  

 

Credința își are suficiența ei, dar acest lucru depinde de ce înțelegem noi prin ea. Aș dori să redau un citat din Martin Luther, despre natura credinței: „Credința reprezintă lucrarea lui Dumnezeu în noi ce ne conduce la transformare și renaștere. Credința distruge pe vechiul Adam și ne transformă în oameni cu totul noi. Ea ne transformă inima, spiritul, mintea și tot ce suntem. Ea aduce prezența Duhului Sfânt. Astfel, credința este o putere vie, activă și re-creatoare. Credința nu se oprește niciodată în a aduce drept rod fapte bune și chiar mai mult, înainte de a i se cere să împlinească o anumită lucrare, ea deja o realizează.” Ne gândim la Maria Magdalena, care înainte de a-i fi fost cerut să ungă trupul Salvatorului în vederea sacrificiului Său, ea deja a realizat acest lucru, fiind călăuzită de Duhul Sfânt.  

 

Este surprinzător acest citat, practic vedem că prin credință se înțelege mai mult decât un crez, este un adevărat stil de viață, un element transformator, așa este?  

 

Într-adevăr, de aceea am căutat să redau din gândurile acestui mare om, fiindcă multe persoane răstălmăcesc noțiunea de credință, prin transmiterea unei nuanțe pasive, în care omul nu trebuie să mai facă nimic, decât să stea și să primească mântuirea. Vedem că această credință este un principiu viu și dinamizator, nicidecum o ședere comodă într-o salvare deja realizată.  

 

Ar mai fi ceva de spus despre acest gen de credință, care ne conduce la respectarea tuturor poruncilor lui Dumnezeu?  

 

Aș mai reda câteva idei din citatul care urmează, tot din același autor: „Credința este o încredere vie și plină de cutezanță în harul lui Dumnezeu, atât de sigură de promisiunile divine, încât merge înainte chiar riscând pierderea vieții de o mie de ori”. Mă opresc aici și mă gândesc la modul în care apostolii și-au riscat viața pentru ca Evanghelia să fie predicată pe întreg pământul. „O astfel de încredere și de cunoaștere a harului lui Dumnezeu îți aduce fericire, un spirit plin de bucurie și de îndrăzneală în relația pe care o ai cu Dumnezeu și cu ceilalți. Duhul Sfânt este de fapt Cel care îți oferă toate acestea prin intermediul credinței. De aceea, este imposibil să separi credința de fapte, așa cum nu poți separa căldura și lumina din flacăra unui foc.” Cred că aceasta este concluzia la acest punct: credința și faptele nu pot fi separate, și ambele dovedesc o bună pregătire pentru revenirea lui Iisus Hristos.