Structurile politice din această lume sunt cel mai adesea rezultatul ambițiilor unor oameni care doresc să stăpânească peste ceilalți, care au intenția de a se ridica deasupra istoriei, care în final nutresc gândul de a fi dumnezei pe pământ. Însă toate aceste ambiții sunt pur și simplu deșertăciuni, care nu au șanse de a rezista testului trecerii timpului și asaltului schimbării ce se manifestă la scara universului. De fapt, dinamismul schimbărilor din lumea noastră ar trebui să ne motiveze să fim mult mai realiști în fața realităților acestei vieți și să nu ne mai lăsăm induși în eroare de iluziile de o clipă ale puterii, faimei, banului și plăcerii.
De aceea, este util să dăm atenție profețiilor biblice, fiindcă prin studiul lor ajungem să dobândim o cunoaștere practică a fundamentelor morale care stau la baza întregii existențe. Într-un univers infinit de complex, imposibil de cuprins chiar dacă ar fi să trăim o veșnicie, revelația Bibliei ne oferă o lumină plină de strălucire jalonând drumul către nemurire. Și în opoziție cu arhitecturile șubrede inițiate de diferite persoane marcate de ambiție și vanitate, Marele Creator ne oferă o construcție a cărei durabilitate întrece orice imaginație, rezistând pentru eternitate.
De multe ori mă gândesc dacă nu cumva la sursa conflictelor și problemelor de nerezolvat din lumea noastră se află chiar această lipsă de recunoaștere a Creatorului, acest comportament iresponsabil de a nu ține cont de cel care este adevăratul proprietar al tuturor lucrurilor. Bineînțeles, aceasta este o opinie personală, dar poate ar fi bine să luăm aminte la ceea ce este scris în Biblie.
Cel de-al Patrulea Element
Nu este vorba despre un scenariu al unui film de anticipație, ci mai degrabă de o secvență profetică revelată în urmă cu peste 2300 de ani. Având la bază evenimente petrecute undeva în îndepărtata cetate a Babilonului, această relatare ne conduce în mijlocul marilor conflagrații ale antichității, care sub o formă sau alta se proiectează către viitor traversând timpurile până la sfârșitul istoriei. Într-o manieră dinamică și folosind elemente fantastice aparținând literaturii apocaliptice a vremii, profetul Daniel ne schițează o dramatică succesiune a puterilor ce aveau să stăpânească timplnic în bazinul Mării Mediterane.
În cuprinsul capitolului al 7-lea putem să observăm cum patru „duhuri” malefice aduc la existență patru ființe înspăimântătoare, care urmau să terorizeze pământul și să țină în captivitate pe cei credincioși lui Dumnezeu. Printr-o „incantație” ce scapă percepției omenești, aceste „duhuri” aveau să dea naștere unor creaturi monstruoase și violente de o talie uriașă, care aveau să spulbere orice împotrivire în calea lor de dominație totală asupra lumii. Povestea lor este succint relatată, dar implicațiile se pot urmări cu ușurință din cărțile de istorie ce consemnează cele patru mari imperii ale antichității târzii, mai precis: Babilonul, Persia, Grecia și Roma.
Această surprinzătoare asemănare a unor structuri statale „devoratoare” cu niște creaturi monstruoase nu este însă lipsită de însemnătate, fiindcă toate aceste imperii au fost rezultatul lăcomiei, violenței și lipsei de respect față de alte popoare sau națiuni. Fiind folosite procedee stilistice specifice literaturii apocaliptice, suntem astfel călăuziți către înțelegerea resorturilor intime ce se află în spatele cortinei evenimentelor istorice.
Construcția profețiilor apocaliptice reflectă o anumită dinamică a luptei dintre puterile întunericului din această lume și cea a lui Dumnezeu proiectată luminos din cer. De aceea, în încleștarea profundă și ireconciliabilă dintre aceste forțe cosmice se află o patimă și o ură reciprocă duse până la extrem. Izvorâte din tumultul și haosul unei lumi mereu răscolite de patimi nestinse, structurile ei de organizare tind să reproducă la nivel global tendințele egocentrice ale indivizilor ce o compun.
În mijlocul controverselor terestre nesfârșite se află însă prinsă o grupare de oameni care se încred în Dumnezeu, dar care de fiecare dată ajung să fie victime inocente strivite sub picioarele ambițiilor nelegiuite sau să fie persecutați pentru credința lor vie în Cel Veșnic. Dramatismul respectivei situații atinge însă apogeul când forța irezistibilă a acestor „creații” monstruoase avea să fie îndreptată direct împotriva celor sfinți, rezultatul sigur fiind distrugerea. Aceste sentimente au fost experimentate din plin de evreii deportați în Babilon și ulterior rămași sub guvernarea imperiilor care au urmat printr-o prădalnică succesiune generatoare de tulburări care au durat uneori secole și alteori milenii.
În succesiunea dramatică a evenimentelor ce evoluează către o perfecționare progresivă a răului, cel de-a patrulea element deține supremația realizând saltul malefic spre dimensiunile eterne, în încercarea disperată, dar supremă, de a atinge cerul și de a-L detrona pe Dumnezeu. Acest atentat împotriva autorității cerului a îmbrăcat diferite forme de-a lungul timpului, astfel în timpul dominației Romei, împăratul ajungând să fie deificat și adorat, acest lucru slujind drept simbol pentru puterea antihristică de la finalul istoriei.
Cel de-al patrulea element este deopotrivă puternic din punct de vedere militar, sau statal, și bine înzestrat ideologic, impunând coordonatele unei noi religii, care anulează prin înșelăciune, dar și prin fraudă directă, adevărata credință în Dumnezeu. Proferând cele mai absurde blasfemii, dar sub o formă inteligentă, care înșală chiar și pe cei cunoscători, Antihristul ajunge să domine scena întregii lumi în fruntea unei coaliții globale împotriva autorității cerești, demascând încă o dată intenția malefică ascunsă în tipologia „turnului Babel”. Această expansiune verticală însă nu este posibilă decât după realizarea unei extinderi „orizontale” la scară mondială, care realizează un fundament de susținere suficient de puternic pentru a „zgudui” cerul.
Cel de-al patrulea element are înțelepciunea lui Solomon, autoritatea lui Moise și darul de vorbire al lui Iisus Hristos, fiind un conducător care știe să instige, acționând din umbră sau la vedere după caz, prin alții sau direct, după cum îi impune interesul. Mascat în spatele unei structuri politice ambițioase, cum a fost imperiul Roman, el se „întrupează” în multe alte organisme ulterioare, pentru ca la finalul istoriei să își atingă apogeul în marea putere ce va fi atunci dominantă.
Dar de ce tocmai imperiul Roman a fost ales pentru a oferi o astfel de „pildă istorică”? Rațiunile sunt multiple, dar un argument suficient rezultă din faptul că acest stat a parcurs întregul „ciclu” al evoluției unei structuri colective, cunoscând toate formele de organizare: tribală, regală, republicană și despotică. Cel de-al patrulea element are nevoie de o astfel de evoluție și ceea ce s-a întâmplat în perioada antichității târzii la scara bazinului Mării Mediterane, când evreii și creștinii au fost persecutați până la dispariție și cultul „împăratului” a ajuns să fie impus peste tot, se va repeta la finalul istoriei la scară mondială.
Organizarea tribală era primitivă, dar avea cel mai bine încorporate în ea principiile „echității”, sub o formă sau alta toată obștea participând la deciziile ce implicau destinul ei. Însă o astfel de structură a fost vulnerabilă în fața ambițiilor micilor grupuri de interese, care ulterior s-au erijează ca elite conducătoare și care au impus inevitabil o organizare „feudală”, eventual chiar regală. Așa s-a întâmplat și în cazul Romei, însă spre deosebire de alte state și sub influența principiilor democrației antice cu ramificații în lumea elenistică, această ordine avea să fie înlocuită cu o organizare republicană, în care întreaga putere avea să fie concentrată în mâna unui grup de nobili numit Senat, sub o formă sau alta având acordul maselor chemat să își dea votul lor. Roadele conducerii colective aveau să se vadă imediat, Roma devenind invincibilă pe toate teatrele de război, într-un timp relativ scurt punând în funcțiune o adevărată „mașinărie” capabilă să spulbere chiar și cele mai puternice armate ale timpului.
Însă acumularea de bogăție și putere avea să înscrie traiectoria Romei pe un nou ciclu despotic, fapt realizat prin instaurarea imperiului, mai precis prin concentrarea întregii puteri în mâna unei singure persoane. Urmând modelul faraonilor egipteni, împăratul avea să fie deificat, cultul său să devină obligatoriu, de acest lucru depinzând prosperitatea sau deposedarea de bunuri, ba chiar viața sau moartea. Acest ciclu istoric era inevitabil, fiindcă în spatele cortinei se afla puterea celui de-al „patrulea element”, care are nevoie de „corpuri” instituționale în care să se materializeze și prin care să acționeze.
Urmărind secvența istorică din capitolul al șaptelea al cărții lui Daniel, dar corelând și cu ansamblul cărții, primul element s-a concretizat prin manifestarea puterii malefice din imperiul Babilonian, care a întrunit cerințele de violență și despotism ieșite din comun pentru impunerea unei noi ordini regionale. Acesta a fost un element cu o reactivitate puternică, însă nu pe termen lung, forța sa fiind limitată de capacitatea poporului de origine să o susțină, mai precis de resursele relativ reduse ale populațiilor din Mesopotamia.
Al doilea element a utilizat forța mult mai întinsă a mezilor și a perșilor, care deși a fost mult mai lentă în manifestarea ei, totuși a realizat o extindere mai întinsă a dominației globale. Pe de altă parte, tendința accentuată către „lâncezeala” orientală a fost necorespunzătoare pentru ambiția construirii unui imperiu suficient de puternic în impunerea unei noi ordini mondiale, fapt pentru care proiectul avea să eșueze. Cel de-al treilea element a îmbinat acțiunea fulgerătoare a primului element și întinderea extinsă a celui de-al doilea, rezultând un compus cu o acțiune explozivă, detonând trei continente într-o singură generație, dar fiind instabil pe termen lung și descompunându-se imediat după moartea lui Alexandru Macedon, cel ales pentru realizarea acestui deziderat.
A urmat o „pauză” istorică, până când al patrulea element, mult mai bine realizat decât primele, avea să fie pus în acțiune. Astfel, preluându-se forța celui deal doilea element, perfecționată pe baza unei avansări relativ mai încete, dar irezistibile, având multe elemente „tehnologice” adăugate prin inventarea unor mașinării de tot felul, Roma avea să servească mai bine scopului de impunere mondială. Încorporând o conducere colectivă, mult mai eficientă, Roma avea să fie mult mai stabilă pe termen lung. Însă la momentul oportun această conducere aparent democratică urma să fie înlocuită cu o formă despotică prin care Antihristul să se poată manifesta mascat, dar nemijlocit, cu intenția precisă de a înfrânge pe Dumnezeu în plan terestru și ulterior ceresc.
„Aurul” primului element era strălucitor, dar nu suficient de dur. „Argintul” folosit la cel de-al doilea era mult mai bun, dar tăria lui era prea slabă. „Bronzul” sa dovedit a fi interesant, dar „fierul” a fost ales în cele din urmă ales datorită performanțelor sale de excepție. Această alegorie se regăsește în capitolul al doilea al cărții lui Daniel și cei interesați pot să o citească și să o înțeleagă imediat.
Însă „perfecțiunea” celui de-al patrulea element este la final anulată de judecata cerească, ce pune în funcțiune „elementul” ceresc irezistibil: focul, care topește orice alt element creat pe pământ. În urma acestei judecăți, cei care au rămas credincioși lui Dumnezeu sunt răzbunați și elementele „malefice” sunt distruse pentru totdeauna. În plus, ordinea pe pământ este restabilită și cei sfinți primesc dreptul de a stăpâni întreaga lume pentru totdeauna. Noua „eră” devine o realitate și tot trecutul tenebros devine o pagină a unui trecut de care nimeni nu își va mai aduce vreodată aminte.
Astfel, tema judecății celor patru „elemente” devine centrală în dinamica evoluției cosmice a luptei dintre Mesia și Antihrist, dintre lumină și întuneric, dintre cer și pământ, deznodământul strălucind dincolo de întunericul prezentului. De aceea, declarația „manifest” a cărții lui Daniel, reprezentativă pentru întreaga literatură apocaliptică evreiască și creștină, este de a rămâne credincios lui Dumnezeu până la capăt, victoria fiind sigură, chiar dacă o așteptare se impune.
Cartea lui Daniel folosește procedee literare care „ascund” anumite detalii din rațiuni de protecție a mesajului, dar și pentru a stimula căutarea în vederea înțelegerii acestuia. Dacă lucrurile de valoare ar fi spuse explicit, atunci nu ar mai trebui să se depună nici un efort de pricepere, fapt care le-ar banaliza și le-ar face lipsite de viață. În plus, prin căutare și adâncire, cel credincios devine mult mai puternic, adevărul revelat devenind o parte integrantă a vieții sale. De aceea, literatura apocaliptică se adresează celor dispuși să investigheze, să caute și să investească chiar și cele mai prețioase resurse pentru a înțelege adevărul pe care Dumnezeu dorește să ni-l comunice în diferitele perioade ale istoriei pe care o trăim. Numai „cine caută găsește” și acest principiu rămâne valabil până la sfârșitul timpului acestei lumi, fiindcă întotdeauna „un mărgăritar de mare preț” este dat ca răsplată a tenacității efortului depus în cunoașterea adevărului.
