Nu este niciodată prea târziu pentru a recunoaște faptul că Dumnezeu este adevăratul stăpân a tot ce există. Nu este niciodată umilitor să-L recunoști în calitatea Sa de Creator al universului. Însă este cea mai stupidă nebunie să Îl ignori și să acționezi fără să-ți pese de prezența Sa și de judecata care va veni asupra fiecărui om. Experiența împăratului Nabucodonosor este relevantă în acest sens și bine ar fi să luăm aminte asupra ei fiindcă timpul vieții noastre este scurt pe fața acestui pământ.
De la mărirea plină de fală pe care o intuim în primele trei capitole ale cărții profetului Daniel până la adâncul umilinței din capitolul 4 se poate trasa o involuție continuă finalizată prin atingerea pragului subuman. Acest drum de ridicare și cădere („rise and fall”) se repetă în dreptul oricărui om care nu ajunge să își înțeleagă chemarea de avansare către nivele de conștiință tot mai înalte. De fapt, nimic nu este mai nociv decât să ignori temporalitatea lucrurilor și să te crezi cumva deasupra lor plasat într-o veșnicie în care nimic nu te mai atinge.
De aceea, mărturia personală a lui Nabucodonosor ne oferă imaginea întoarcerii la Dumnezeu din partea unei persoane atee, cuprinse de beția puterii, înălțându-se deasupra muritorilor și crezând că se află deja în lumea zeilor. Astfel, momentul revenirii la realitate poate fi asemănat cu trezirea dintr-un vis de mărire deșartă similar unei iluzii periculoase ce distorsionează judecata și pervertește rațiunea slujind ca o pildă grăitoare pentru orice om, precum și pentru orice „antihrist” din toate timpurile.
Limbajul utilizat în capitolul 4 pare a fi împrumutat din cartea psalmilor în timp ce atitudinea de bucurie și laudă a autorului străbate întreaga epistolă „ecumenică” a lui Nabucodonosor. În ce privește structura acestei scrieri, ea cuprinde un preambul ce prezintă sursa și destinatarul mesajului, o motivație succintă, după care urmează relatarea cu multe detalii faptele întâmplate și la final epilogul și concluzia.
Transformarea interioară a autorului este inițiată prin descrierea unui vis care l-a impresionat profund și prin intermediul căruia a fost avertizat să renunțe la înălțarea de sine printr-o schimbare hotărâtă a vieții. Simbolistica visului este similară cu descrierea din capitolul doi a „marelui idol” sau cu „statuia de aur” din capitolul trei, de data aceasta fiind folosită imaginea unui „copac înalt ce se vedea de la marginile pământului”. Toate aceste elemente imagistice redau de fapt într-un mod plastic ego-ul lui Nabucodonosor și dorința sa nemăsurată de a se ridica deasupra condiției muritoare și de a atinge lumea zeilor, adică lumea cerului. Nu era oare aceasta tema „turnului Babel” prin care muritorii au încercat să se unească într-un proiect grandios de a atinge cerul și de a evada din această lume supusă blestemului temporalității?
De fapt, tipologia turnului Babel se regăsește la toate culturile din orice parte a lumii reliefând efortul colectiv de supraviețuire într-o lume nesigură, precum și tensiunea unei vieți trăite sub spectrul distrugerii sau morții. Încă din zorii istoriei omenirea a căutat o cale de scăpare, „turnul Babel” semnificând drumul disperării și încercarea nefirească de depășire a condiției pieritoare. Calea „turnului Babel” presupune însă unirea efortului întregii lumi într-un proiect uriaș de atingere a nemuririi. Este o cale a efortului susținut, a concentrării de excepție pe un singur obiectiv major, mai precis acela de a trimite emisari în lumea cerului, de a evada de pe planeta Pământ și de a schimba destinul umanității. În opoziție se află calea așteptării împlinirii promisiunilor de restaurare ale lui Dumnezeu, lucru ce presupune multă răbdare, perseverență și conformarea cu intenția divină. Aceasta este calea lui Avraam, fiind un drum al credinței și încercării, însă având un final glorios.
Dar marele Nabucodonosor a încercat utilizarea politicii și forței militare pentru a ridica un imperiu universal în ciuda avertismentelor primite. Însă „idolul cel mare” a fost sfărâmat, „statuia de aur” a fost uitată și „copacul cel mare” a fost tăiat rămânând doar rădăcina lui și un mic butuc. Proiectul înălțării de sine este prin urmare destinat eșecului, fiindcă nimic bun nu se poate obține când se merge pe calea absurdă a „turnului Babel”. La capătul unui astfel de drum nu se află decât confuzia, distrugerea și o dureroasă amărăciune, fiindcă din labirintul acestei lumi nu se poate ieși în felul acesta.
Pe de altă parte această epistolă îi descoperă într-un mod lămurit pe „străjerii cerești”, ființe superioare ce ne dovedesc existența unei teocrații la scară universală. Această conducere cosmică ignorată pe pământ este de fapt instanța supremă înaintea căreia va fi chemată întreaga umanitate și structura ei diferită complet de instituțiile create de om pe pământ. În fața tribunalului divin gestul lui Nabucodonosor de a se înălța până la cer prin unirea combinată a politicii, forței militare și religiei s-a aflat sub incidența aceleiași condamnări ce a condus la distrugerea turnului Babel prin faptul că oamenii au fost din nou conduși către o fundătură fără întoarcere.
De-a lungul întregii istorii a fost necesară repetarea acestei judecăți în împrejurări felurite, fiindcă umanitatea a încercat de multe ori să refacă acest drum fără ieșire. Fie că a fost vorba de războaie mondiale pustiitoare menite să impună imperiul lui Nabucodonosor într-o variantă modernă, fie prin utilizarea economiei, comerțului și tehnologiei pentru atingerea unei monstruoase globalizări, mai precis indiferent de formă la final nu a rezultat decât o rușinoasă distrugerea aducătoare de suferință și o confuzie tot mai profundă.
