Vom începe să studiem dovezile divinității și misiunii lui Iisus Hristos , prin a citi următoarele versete: Matei 8.23 „Iisus Hristos S-a suit într-o corabie și ucenicii Lui au mers după El. Și deodată s-a stârnit pe mare o furtună atât de strașnică, încât corabia era acoperită de valuri. Și El dormea. ucenicii s-au apropiat de El și L-au deșteptat, strigând: Doamne, salvează-ne, că murim! El le-a zis: De ce vă este frică, puțin credincioșilor? Apoi S-a sculat, a certat vânturile și marea și s-a făcut o liniște mare. Oamenii aceia se mirau și ziceau: Ce fel de om este acesta, de-L ascultă până și vânturile și marea?”  

 

Ce opinie aveți despre această relatare? Oare de ce se mirau oamenii din corabie de minunea pe care a realizat-o Iisus Hristos?  

 

Cu certitudine, este un lucru cu totul neobișnuit să fii martor al unui astfel de eveniment, când forțele naturii ascultă de glasul unui om. Regula este ca natura să se impună asupra noastră și eventual noi să reacționăm la acțiunea ei prin a ne adăposti în spatele unor ziduri sau construcții rezistente. Dar a confrunta natura potrivnică doar prin intermediul cuvântului și aceasta să se supună, este cu adevărat un lucru cu totul ieșit din comun.  

 

Cu alte cuvinte, în relația dintre om și natură, în mod normal, omul se află într-o poziție de inferioritate, corect?  

 

Chiar și în timpul de față, când tehnologia a realizat lucruri cu adevărat miraculoase în guvernarea lucrurilor ce ne înconjoară, în fața dezlănțuirii forțelor naturii nu se poate face practic nimic. Dacă ne uităm la furtunile pustiitoare ce se abat asupra diferitelor colțuri ale lumii, sau la alte cataclisme în genul valurilor uriașe, cutremurelor, erupțiilor vulcanice și a multor altora asemănătoare, vedem că omul nu poate decât să asiste neputincios, pentru ca ulterior să intervină, atât cât se mai poate, pentru mântuirea celor afectați și pentru reconstrucția regiunilor în cauză.  

 

Se poate spune că manifestarea forțelor naturii dă dovada cea mai clară că omul nu este invincibil? Că astfel sunt anulate pretențiile sale de a fi stăpân peste această lume?  

 

Nu cred că există un lucru care să dovedească mai multă ignoranță decât pretenția că omul a ajuns să stăpânească natura și să facă tot ce dorește cu ea. Omul și-a creat un mediu care îl face să pară atotputernic, și-a creat orașe imense în care a înghesuit o mulțime de mijloace, fugind într-un fel de mediul natural. Dar cu toate acestea, suntem mult mai dependenți de ce ne oferă natura decât în trecut.  

 

Revenind la versetele pe care le-am citit, ce putem spune despre Cel care a reușit să stăpânească forțele naturii doar printr-un simplu cuvânt?  

 

Concluzia relatării este relativ simplă: natura ascultă de cuvântul Celui care a creat-o. Această idee reiese cu ușurință când citim primele două capitole din cartea Genezei, când Domnul a zis și s-a făcut conform cu cele spuse. De această dată Îl vedem pe Fiul lui Dumnezeu rostind cuvinte având autoritatea Creatorului universului și natura se supune la fel ca la început, fiindcă ea știe să recunoască glasul Celui ce a adus-o la existență.  

 

Cum se înțelege acest lucru? Pe deoparte natura „știe” să distingă glasul lui Dumnezeu și omul, o ființă atât de inteligentă, este incapabil de acest lucru?  

 

Natura, chiar dacă pare neînsuflețită, este mai „inteligentă”, ca să spun așa, decât omul, în ciuda cunoștinței superioare pe care omul a dobândit-o și o acumulează continuu. Dacă am ști să ascultăm declarația naturii, ea ne-ar învăța lucruri utile despre legile ei și nu în ultimul rând ea ne-ar prezenta pe Creatorul ei. Dar noi vrem să ne impunem, să fim dumnezei și eșuăm să ajungem să Îl cunoaștem pe Dumnezeu. Astfel, devenim niște despoți nemiloși, dovedind cea mai evidentă, sau crasă, ignoranță din univers manifestată prin necunoașterea Creatorului.  

 

În legătură cu reacția oamenilor care l-au văzut pe Fiul vorbind cu autoritate naturii, credeți că mirarea care i-a cuprins a fost justificată? Ce altă reacție ar fi fost mai potrivită?  

 

Într-un anumit sens era justificat să te miri că un om stăpânește natura, pe de altă parte ei nu au putut să vadă pe Dumnezeu în persoana Fiului Său, realizând lucruri minunate. Dacă ar fi avut această cunoștință, atunci în loc de mirare, ar fi avut o cu totul altă reacție. Manifestarea divinității nu poate avea decât o singură reacție, dacă ea este recunoscută ca atare, și ea se numește adorare.  

 

Termenul de „adorare” pare a fi destul de învechit. Cine îl mai utilizează, decât poate doar ca pe o metaforă? Ce înseamnă să exprimi adorație față de Dumnezeu?  

 

Termenul pare într-adevăr învechit, dar aceasta nu îi scade în vreun fel semnificația sa profundă. Dacă vom citi în Apocalips, vom vedea că la orice manifestare a divinității „Celui ce stă pe scaunul de domnie și a Mielului”, ființele din jur și după aceea toți cei din univers, se pleacă în adorație înaintea Creatorului. A manifesta adorație față de Dumnezeu înseamnă să recunoști autoritatea, puterea, slava, măreția și lucrarea Sa. Acest lucru presupune să exprimi recunoștință, mulțumire și laudă; mai presus de toate, înseamnă să-L iubești pe Dumnezeu „cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta”, fiind capabil să îți dai viața de o mie de ori pentru slava Celui Prea Înalt.  

 

Această descriere pare a fi un act de închinare, corect? Adică putem zice că a adora pe Dumnezeu presupune să I te închini?  

 

Închinarea presupune adorație și într-un fel cei doi termeni, deși cu înțeles distinct, se întrepătrund. Când vorbim despre închinare, și doar despre atât, ne este greu să distingem motivația acesteia. Multe persoane se închină lui Dumnezeu de frică și altele de nevoie, ca să nu mai punem la socoteală pe cei ce se închină din interes. Dacă închinarea are la bază adorarea lui Dumnezeu, atunci ea este sinceră, autentică, sfântă, primită înaintea Sa.  

 

Se poate spune că adorarea lui Dumnezeu este expresia iubirii pe care noi o avem față de El, ca răspuns al iubirii pe care El o manifestă față de noi?  

 

Cu certitudine, a adora pe Dumnezeu înseamnă ca tot ce este în tine să se plece în deplină supunere, iubire, speranță, și când trebuie, sacrificiu înaintea Celui ce Singur este vrednic de aceasta. Revenind la versetele citite, reacția oamenilor nu trebuia să fie de mirare, ci de închinare bazată pe adorarea Celui ce a părăsit scaunul de domnie din cer, a luat trup de om și a venit pe pământ pentru a deveni Salvatorul nostru.  

 

Suntem și noi în același pericol, de a nu recunoaște pe Dumnezeu lucrând în mijlocul nostru?  

 

Dacă Domnul nu ar ține prin Cuvântul Său natura care ne înconjoară, cu toate abuzurile pe care noi le comitem zilnic, atunci de mult omenirea ar fi fost ștearsă de pe fața pământului. Legile lui Dumnezeu continuă să acționeze și să țină în frâu reacția justificată a forțelor naturii împotriva omului, care prin tot ceea ce face caută să distrugă mediul înconjurător, sfidând de fapt pe Cel care a creat universul. Pâinea pe care o avem zilnic pe masă, mașinăriile care zboară în întinderea cerului sau care circulă pe tot întinsul pământului, sunt dovada că există Cineva care veghează să nu ducem lipsă, deși Îi suntem atât de nerecunoscători. Cât de multe binecuvântări am avea în plus, dacă L-am recunoaște pe Creator, L-am adora și ne-am închina înaintea Lui!