Este un lucru de dorit să vorbești în Numele Domnului? Ar trebui să ne rugăm pentru a fi aleși a prezenta mesajul lui Dumnezeu înaintea acestei lumi? Sau dimpotrivă, trebuie să ne temem, să evităm pe cât posibil un astfel de mandat? Pentru a avea un răspuns autentic la aceste întrebări vom analiza cazul profetului Isaia, care a avut de prezentat un mesaj incomod pentru cei în mijlocul căruia trăia, lucru care însă nu l-a deprimat, ci dimpotrivă i-a dat imbold să meargă mai departe în a ne oferi o perspectivă ce ne conduce până la sfârșitul timpului.
Vom începe prin a urmări modul în care profetul Isaia a primit autoritatea din partea lui Dumnezeu pentru a merge în Numele Său și a predica mesajul întoarcerii la adevărata închinare Isaia 6.1-5. „În anul morții împăratului Ozia, am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt și poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui și fiecare avea șase aripi: cu două își acopereau fața, cu două își acopereau picioarele și cu două zburau. Strigau unul la altul și ziceau: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui! și se zguduiau ușiorii ușii de glasul care răsuna și casa s-a umplut de fum. Atunci am zis: Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate și am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor!”
De ce i-a fost teamă profetului Isaia de faptul că a văzut pe Dumnezeu stând în Templul Său? Este ceva rău să ai o astfel de viziune a slavei Celui Prea Înalt?
Viziunea primită de profetul Isaia redă anumite detalii ce ne trimit la descrierea compartimentului cel mai important din tot ansamblul Templului de la Ierusalim și anume a Sfintei Sfintelor. Știm bine, că nici măcar marele preot, ce oficia o dată pe an o slujbă de curățire în acest loc, nu avea voie să privească slava lui Dumnezeu, ce se descoperea între heruvimii dispuși deasupra chivotului legământului. Isaia era conștient de acest lucru și a fost umplut de groază, că va muri.
Dar Dumnezeu vrea să ne ia viața când ne oferă o astfel de viziune? Să ne fie teamă să primim o revelație pe care El dorește să ne-o ofere?
În mod clar, nu este un lucru simplu să stai cu fața revelată înaintea lui Dumnezeu și să vezi mărirea Sa. Aceasta este pe de o parte o onoare deosebită, rezervată celor ce I se închină în sfințenie și adevăr și pe de altă parte, revelația slavei poate avea și înțelesul revărsării mâniei peste cei ce refuză să se supună autorității Sale, lucru ce se va întâmpla cu certitudine la sfârșitul istoriei. În cazul de față, Isaia a primit onoarea de a vedea pe Dumnezeu și de a trăi, un privilegiu rezervat numai celor sfinți.
Ce înseamnă această „zguduire a ușiorilor Templului” datorită glasului îngerilor care Îl lăudau pe Dumnezeu?
Cântecul de slavă al îngerilor, redat în limba greacă prin cuvântul „doxologie”, sau cântare de laudă, ne conturează imaginea unui Dumnezeu de o sfințenie deosebită. Înțelesul acestei triple sfințenii are un sens absolut, ce se poate aplica numai în dreptul lui Dumnezeu. Sfințenia, cu un înțeles direct, se aplică oricărei ființe necăzute în păcat, inclusiv omului în starea sa nevinovată. Dubla sfințenie, așa cum este redată chiar prin numele de „Sfânta Sfintelor”, indică un superlativ, adică cea mai înaltă sfințenie, fapt ce reda revelația pe care Dumnezeu o realiza în acel loc. Dar tripla sfințenie, reprezintă ceva inimaginabil, sursa a tot ce se poate numi sfânt, izvor al supremei revelații a lui Dumnezeu, ce întrece în mod infinit tot ce ne-am putea imagina sau gândi despre El.
Putem și noi să ne alăturăm îngerilor în a cânta despre sfințenia lui Dumnezeu? Cum se poate realiza acest lucru în mod constant, nu numai la ocazii speciale?
Cântarea îngerilor nu reprezintă altceva decât o invitație de a ne alătura pentru ca Dumnezeu să fie slăvit și pe pământ, așa cum este de altfel lăudat și în cer. Nu este vorba doar de ocazii speciale, cum ar fi întrunirile de închinare, în fond Isaia nu asista la nici un fel de serviciu divin oficiat de vreun om, ci de tot timpul vieții noastre, cu accent asupra momentelor de studiu personal și de rugăciune. Dacă ar fi să conturez o idee, care să rămână în memoria celor care citesc acest fragment biblic, atunci ar fi aceea de a oferi cât mai multe ocazii de a-L lăuda pe Dumnezeu, în mod special prin studiu, meditație și rugăciune, fapt ce se continuă printr-o continuă exprimare prin cuvinte și fapte de-a lungul întregii vieți. Nu ar fi frumoasă o astfel de viață?
Să revenim acum la reacția pe care a avut-o profetul Isaia în momentul în care a realizat ce se întâmplă, Isaia 6.5. „Atunci am zis: Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate și am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor!”
Ce înseamnă această expresie a lui Isaia: „sunt un om cu buze necurate”? La ce anume se referă?
Conștiința „buzelor necurate” la care se referă Isaia, apare în contrast cu capacitatea de a-L lăuda pe Dumnezeu a ființelor cerești. În starea noastră căzută, noi am pierdut capacitatea de a exprima laudă la adresa lui Dumnezeu și vorbirea noastră a fost contaminată cu expresii ale răului, ce locuiește în inimă. Condiția „buzelor necurate” nu este ușor de depășit, ba chiar am putea spune că prin intermediul vorbirii se propagă cele mai nelegiuite lucruri pe pământ. Demn de remarcat este faptul, că, dacă nu ar fi ascultat cântarea îngerilor, Isaia nu ar fi devenit conștient pentru sine de această realitate.
Dar este ușor să locuiești în mijlocul unui „popor cu buze necurate”? Ce înseamnă acest lucru?
„Poporul cu buze necurate” este un simbol pentru lumea în care trăim, în care exprimarea răului constituie o practică în societate, familie și chiar în viața personală. Să ne uităm la ce se scrie în ziare și reviste, la ce se difuzează pe canalele de radio sau televiziune, la ce se propagă prin Internet, sau orice altă formă de comunicații mass-media, și vom vedea că totul este nu numai contaminat, ci monopolizat de exprimarea răului, a necurăției. Cu certitudine, nu este ușor să trăiești într-o astfel de lume, mai ales după ce ai dobândit percepția corectă asupra păcatului și ai învățat să asculți glasul de laudă al îngerilor din paginile Bibliei.
Să vedem mai departe ce a făcut Dumnezeu pentru a răspunde sentimentului de nevrednicie experimentat de Isaia în acele clipe, Isaia 6.6-7. „Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleștele de pe altar. Mi-a atins gura cu el și a zis: Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată și păcatul tău este ispășit!”
Cum s-a realizat această „ispășire”, sau înlăturare, a sentimentului de vinovăție care îl copleșea pe profet? Cum se aplică această procedură la noi?
Ispășirea la care se face referință are în vedere îndepărtarea nelegiuirii, a vinovăției și implicit a „vorbirii necurate”. Înțelegem că Dumnezeu a prevăzut mijloace pentru a da la o parte vorbirea necurată din viețile noastre, prin intermediul unui serviciu divin oficiat chiar în prezența Sa, de ființele cerești. De fapt, este vorba de slujirea ființelor cerești din Templul din cer, înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, lucru ce a fost simbolizat prin ritualurile de la templul din Ierusalim. În cazul nostru, vorbirea necurată este îndepărtată prin contemplarea eternității, așa cum a fost exemplificată în viața lui Iisus Hristos, a oamenilor sfinți, dar deopotrivă prin percepția lucrării de Mare Preot pe care Iisus Hristos o realizează în Templul din cer.
De unde provenea acel cărbune? Ce legătură avea cu slujirea ce se realiza în Templu înaintea lui Dumnezeu, prin care păcatele erau înlăturate „prin iertare divină” de la cei ce se închinau?
Cărbunele aplicat pe buzele necurate ale profetului provenea de la focul ce ardea pe altarul de aur, pe care se ardea tămâie aromată înaintea Domnului. În primul rând, acest foc era adus din afara clădirii Templului, mai precis de pe altarul de jertfă, care era dispus înaintea acesteia. Altarul de aur nu era destinat aducerii de jertfe, ci doar pentru arderea de tămâie aromată înaintea lui Dumnezeu, cu mijlocirea pe care o făcea preotul pentru popor. Scopul acestei slujiri din interiorul templului era cel de a înlătura păcatele închinătorilor, implorând îndurarea divină, în baza jertfei aduse în afara templului și a rugăciunilor de mijlocire înălțate în interior. Acel cărbune înseamnă pentru noi aplicarea primirea jertfei Domnului Iisus Hristos, jertfă realizată în afara Templului ceresc, adică aici pe pământ, dar care ne este împărtășită prin mijlocirea din cer, realizată înaintea lui Dumnezeu.
Să urmărim acum întrebarea pe care Dumnezeu o pune și răspunsul lui Isaia în fața chemării divine, Isaia 6.8. „Am auzit glasul Domnului, întrebând: Pe cine să trimit, și cine va merge pentru Noi? Eu am răspuns: Iată-mă, trimite-mă!” Ce anume îl determină pe profet să răspundă așa de prompt chemării divine? Are vreo legătură cu experiența „ispășirii” despre care tocmai am amintit?
Profetul a beneficiat de experiența Zilei Ispășirii, care se realiza chiar sub privirea sa uimită, de ființele cerești. Să nu uităm, că în urma ispășirii din Sfânta Sfintelor, păcatele erau îndepărtate din mijlocul poporului și acesta stătea, drept, sfânt, înaintea lui Dumnezeu. Astfel, conștiința vinovăției a dispărut pentru Isaia și acum el era gata de a sta înaintea lui Dumnezeu și de a lucra pentru a răspândi conștiința Sa pe întregul pământ. Oarecum involuntar, dar totuși exprimând cea mai aleasă dorință, profetul se oferă să meargă pentru Dumnezeu, indiferent de situație, și mai ales, indiferent de conținutul mesajului pe care îl avea de prezentat.
Cum putem dobândi curaj și credință pentru a răspunde la fel ca profetul prin cuvintele „Iată-mă, trimite-mă!”?
Dacă vom trece prin experiența purificatoare a aplicării vieții lui Iisus Hristos asupra noastră se va realiza o schimbare deplină, semnificativă, astfel că în locul vorbirii păcătoase, dovadă clară a unei inimi necurate, „fiindcă din prea plinul inimii vorbește gura”, vom primi o vorbire aleasă, care să-L laude pe Dumnezeu, deopotrivă cu o inimă dornică de a duce mesajul divin înaintea întregii lumi. Prin aplicarea acestei vieți, conștiința noastră va fi transformată, astfel că în locul păcatului va sta nevinovăția prin convingerea deplină a iertării lui Dumnezeu. Numai atunci vom fi în capabili să lucrăm cu adevărat pentru Dumnezeu.
Să citim acum ce mesaj i-a fost încredințat lui Isaia pentru a fi prezentat înaintea poporului său, Isaia 6.9-10. „El a zis atunci: Du-te și spune poporului acestuia: Într-una veți auzi și nu veți înțelege; într-una veți vedea și nu veți pricepe! Împietrește inima acestui popor, fă-l tare de urechi și astupă-i ochii ca să nu vadă cu ochii, să nu audă cu urechile, să nu înțeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine și să nu fie vindecat.”
Cum vi se pare acest mesaj? Nu pare a avea totuși un conținut deprimator? Cum putea fi primit un profet care rostea astfel de cuvinte înaintea poporului său?
Mesajul pare a fi lipsit de speranță, chiar demoralizator și Cu certitudine, profetul a fost surprins de un conținut ce venea în contrast cu experiența transformatoare prin care tocmai trecuse. Cu toate acestea, un astfel de mesaj era destinat să trezească pe oameni din adormirea păcatului în care se găseau, să devină conștienți de „vorbirea necurată” ce sta mărturie pentru condamnarea lor, pentru „inima de piatră” a celor care se credeau în pace și certitudine, realitatea fiind cu totul diferită. Dacă sensibilitatea morală este „tocită”, Dumnezeu nu are altă soluție decât cea de a prezenta adevărata situație, așa cum este ea, și de a reliefa consecințele nefaste.
Totuși, nu avem cumva un mesaj în „negativ”, un fel de Evanghelie redată la „indigo”, într-o formulare inversată? Care era adevărata cauză pentru care mesajul pozitiv al Evangheliei trebuia să fie redat negativ? Are vreo legătură cu „împietrirea inimii poporului”?
Mesajul pozitiv al Evangheliei nu poate fi prezentat înaintea celor care nu își conștientizează nevrednicia și propria nevoie după mântuirea lui Dumnezeu. Înainte de a deveni Duh Apărător, Duhul Sfânt trebuie să lucreze ca un Duh al Adevărului, care condamnă păcatul și nu dă liniște celui vinovat până când nu vine să primească singura soluție posibilă: iertarea lui Dumnezeu și îndepărtarea vinovăției. „Împietrirea inimii”, adică pierderea discernământului moral, necesită o astfel de lucrare, o redare în negativ a Evangheliei, sub forma anunțării Judecății ce aduce condamnare.
Să urmărim mai departe cum profetul a încercat să înțeleagă mai în detaliu mesajul pe care l-a primit, Isaia 6.11-13. „Și eu am întrebat: Până când, Doamne? El a răspuns: Până când vor rămâne cetățile pustii și lipsite de locuitori; până când nu va mai fi nimeni în case și țara va fi pustiită de tot; până va îndepărta Domnul pe oameni și țara va ajunge o mare pustie. Și chiar a zecea parte de va mai rămâne din locuitori, vor fi distruși și ei la rândul lor. Dar, după cum terebintul și stejarul își păstrează butucul din rădăcină, când sunt tăiați, tot așa, o sămânță sfântă se va naște iarăși din poporul acesta.”
Ce putem înțelege din răspunsul pe care Îl dă Dumnezeu la întrebarea plină de nedumerire a profetului?
Consecințele rămânerii în păcat sunt redate până la împlinirea deplină a blestemului lui Dumnezeu prin alungarea poporului din țara sfântă, sau mai precis, prin distrugerea omenirii de pe pământ. Cu toate acestea, o promisiune a restaurării este pusă înaintea profetului, pentru ca speranța acestuia, și a celor sfinți, să rămână vie. Judecata avea să fie distrugătoare, purificatoare, dar dincolo de ea se putea vedea restaurarea.
Ce promisiune totuși este făcută în final? Chiar dacă judecata urma să vină aducând distrugere, totuși o rămășiță avea să rămână. Cum se aplică pentru noi acest principiu, în lumina Judecății iminente a lui Dumnezeu, ce va veni peste pământ, a acelei cerneri profetizate în Evanghelii?
Judecata iminentă a lui Dumnezeu va distruge tot ceea ce este legat de păcat și de experiența „vorbirii necurate”. Dar pentru cei care vor trece prin experiența Zilei Ispășirii, conturată în experiența lui Isaia, Judecata nu va fi decât trecerea într-o nouă dimensiune a existenței, în care nu va mai exista păcat, ci doar nevinovăție și laudă continuă a lui Dumnezeu.
În concluzie, cum putem să urmăm exemplul oferit de Isaia, în a răspunde imediat la chemarea lui Dumnezeu pentru a duce înaintea întregii lumi mesajul care ne-a fost încredințat?
Răspunsul este relativ simplu: să venim înaintea lui Dumnezeu prin studierea Bibliei, să conștientizăm sfințenia Sa, ca urmare a contemplării realităților descrise în paginile sfinte, să ne vedem propria nevrednicie și condiția blestemată în care ne aflăm, să primim prin credință iertarea divină și astfel, să devenim oameni noi, transformați după imaginea Sa și în final să ne oferim pentru a duce mesajul Evangheliei unită cu Judecata iminentă înaintea întregii lumi, adică să urmăm pas cu pas experiența profetului, pentru a deveni asemenea lui în lucrare și misiune. Aceasta va fi slujirea noastră în a lăuda pe Dumnezeu, cel întreit sfânt, așa cum cântă continuu îngerii din cer.
