Epistola Lui Iuda
Iuda, slujitor al lui Iisus Hristos și frate al lui Iacob, către cei sfințiți de Dumnezeu Tatăl și rămași fideli chemării prin Iisus Hristos:
Apostolul Iuda se prezintă în aceeași manieră ca apostolul Pavel în epistolele sale fiind „un rob al lui Iisus Hristos”. De ce oare această insistentă pusă de apostoli pe calitatea de slujitor al lui Iisus Hristos? De ce oare această umilință când ar fi putut să se considere ca fiind „cineva”, dată fiind relația lor specială cu Iisus?
Răspunsul rezidă din maniera de înțelegere a religiei lui Iisus Hristos, complet diferită de stilul care avea să fie promovat mai târziu. A fi rob al lui Iisus Hristos era actul de supremă onoare pe care cineva putea să îl aducă lui Dumnezeu. Noi nu putem sta decât la picioarele lui Dumnezeu și ale lui Iisus Hristos. Această exprimare nu este altceva decât un act de închinare înaintea Celui căruia Îi datorăm totul. Înseamnă să admiți că asupra vieții tale se exercită în mod conștient și liber consimțit autoritatea lui Dumnezeu. Nimic mai puțin, nimic mai mult, fiindcă mai mult nu se poate. De ce trebuia să fie Iuda rob al lui Iisus Hristos?
Mai întâi, fiindcă era un închinător sincer al umilului galileean. În al doilea rând, fiindcă Îl urma pe Maestru în lucrarea pe care acesta o făcea pentru întreaga lume. În acest sens el scrie prezenta epistolă către biserică, folosind cuvintele: chemați, iubiți și păstrați pentru Iisus Hristos. Aceștia sunt de fapt pilonii de rezistență ai bisericii: chemarea din partea lui Dumnezeu, cunoașterea iubirii Tatălui ceresc și nu în ultimul rând certitudinea rămânerii în Iisus Hristos, o sigilare care îl face pe creștin de neclintit în fața oricăror încercări. Imaginea victoriei era înaintea ochilor inimii marelui apostol. Biserica nu poate fi decât învingătoare în lupta cu puterile răului fiindcă Autorul și Conducătorul ei întotdeauna a învins indiferent de situație. Înveșmântată în puterea Creatorului ei, biserica nu poate fi înfrântă, nici distrusă, ea este eternă precum Cel care a creat cerul și pământul. Deși aparent înfrântă de-a lungul veacurilor, biserica lui Iisus Hristos este totuși învingătoare prin cei care Îl urmează pe Maestru în vieților lor.
Îndurarea, pacea și iubirea să vă sporească!
Pentru a progresa este necesar să existe o înaintare către Dumnezeu; nu putem sta pe loc și să ne mulțumim cu realizările din trecut și să contemplăm liniștiți cum trece viața așteptând pasiv a doua revenire a lui Iisus Hristos. Viața creștină este o permanentă înaintare, o tot mai puternică asemănare cu divinul Răscumpărător; nu există teren de mijloc, sau dacă în mintea noastră se află o astfel de imagine, ea cu certitudine este falsă. Să vedem însă ce anume trebuie să se înmulțească în inimă și suflet: îndurarea manifestarea unui caracter blând și plin de milă în felul lui Iisus Hristos, pacea împărtășirea cu liniștea și armonia care vine din cer și dragostea revărsarea plină de putere a spiritului neegoist și altruist al divinului Învățător.
Dragii mei, doream cu toată nerăbdarea să vă scriu despre mântuirea noastră, a tuturora, dar am fost nevoit să vă transmit îndemnul să luptați pentru întărirea deplină a credinței date sfinților.
În acest moment, după ce apostolul ne-a descris cadrul epistolei sale, se trece la subiectul principal al mesajului pe care îl avea de transmis bisericii. intenția sa era de a scrie despre mântuirea pe care ne-o oferă Iisus Hristos prin credință, o descriere a acestui subiect de așa mare importanță pentru noi încât ar trebui să ne umple în întregime cugetarea și viața. Cu toate acestea apostolul se vede nevoit să schimbe acest subiect pentru a aborda o problemă ce amenința să se răspândească în cadrul bisericii și anume pervertirea credinței pe care o primiseră prin apostoli. Amenințarea era suficient de serioasă pentru a necesita intervenția apostolului. O situație similară a trebuit să o trateze și apostolul Ioan, fapt menționat în scrierile sale. Ideea de bază este că nu putem sta nepăsători în fața nelegiuirii care asaltează biserica și care o corupe atrăgând-o în plasa intereselor lumești, străine cauzei lui Dumnezeu. Datorită creșterii numerice, biserica devenea o atracție puternică pentru persoane neconsacrate, dornice să utilizeze resursele ei în scopuri străine și care nu aveau nicio legătură cu Dumnezeu.
Văzând această situație, apostolul Iuda nu a putut rămâne pasiv și să lase nelegiuirea să se manifeste nestingherit. De aceea s-a decis să denunțe aceste practici și să poată fi recunoscute persoanele neconsacrate, ce intenționau să pervertească biserica creștine. Epistola este foarte actuală fiindcă astfel de situații au fost și vor mai fi până când Domnul va reveni pe norii cerului și apărarea credinței face parte din ceea ce trebuie să prezinte predicatorii lui Iisus Hristos, așa cum subiectul salvării în Iisus Hristos este esențial pentru a conduce pe oameni la Dumnezeu. Arma predicării are două tăișuri: prezentarea credinței și demascarea necredinței. Astfel, vom vedea cum apostolul Iuda va aplica acest ultim tăiș pentru a face clare lucrurile în ce privește condiția morală a bisericii.
Fiindcă pe neobservate, s-au strecurat printre noi persoane despre a căror condamnare și lipsă de evlavie s-a scris de multă timp; oameni care transformă privilegiile harului într-o ocazie de desfrâu sexual; persoane care Îl resping pe Iisus Hristos, singurul nostru stăpân și Domn.
Această strecurare a oamenilor neconsacrați a fost o lucrare a Celui Rău menită să aducă haos și distrugerea bisericii lui Iisus Hristos. Cum s-a putut întâmpla acest lucru? În textul biblic ni se vorbește despre o „strecurare”, aparent pe neobservate, o schimbare imperceptibilă ce a condus la venirea unor oameni care nu aveau nici un fel de legătură cu dorința de a fi creștini autentici. Sunt două elemente specifice amintite de Iuda: harul schimbat în desfrânare sau utilizarea harului ca scuză pentru păcat și trădarea lui Iisus Hristos ca Stăpân și Domn. Aici nu este vorba de contestarea lui Iisus Hristos ca Salvator, ci ca Domn, adică o contestare a autorității Sale, o revoltă împotriva conducerii Sale.
Scopul era cel de a separa biserica de Iisus Hristos, în felul în care în antichitate Balaam încercase să separe pe Israel de divinul Conducător. Iisus Hristos este Cel care Își călăuzește în mod nemijlocit biserica; nu există o altă autoritate în biserică decât a Sa. Atâta timp cât biserica rămânea credincioasă deciziilor Sale, ea urma să meargă din victorie în victorie, invincibilă ca și oștile lui Israel în luptă cu canaaniții. Ce perspectivă, ce imagine plină de glorie! Cel Atotputernic mergând în fruntea oștilor lui Israel! Nimeni și nimic nu poate să oprească pe poporul lui Dumnezeu când înaintează în felul acesta împotriva dușmanului. Cât de mare nevoie avem de o experiență similară pentru ziua de astăzi, cât de mult ar trebui să dorim după îndrumarea Sa directă asupra bisericii și cât de mare nevoie ar fi ca omul cel păcătos, omul păcatului, să nu mai domnească peste moștenirea Domnului!
Doresc să vă aduc aminte, deși cunoașteți acest lucru, că Domnul, după ce a salvat într-o certitudine deplină un popor din Egipt, ulterior a distrus pe toți cei care și-au abandonat credința.
În continuare apostolul dorește să amintească mai multe cazuri similare din istoria biblică. De fapt el va cita câteva exemple care să trezească la realitate pe cei ce fuseseră atinși de practicile și atitudinile lipsite de evlavie creștină manifestate de cei care se adăugaseră cu un gând ascuns și nesincer între cei ce făceau parte din biserica creștină. Primul astfel de caz este cel al evreilor eliberați de Dumnezeu în timpul lui Moise, care deși au văzut lucrările minunate ale Domnului, totuși nu au manifestat credință în El. Acest lucru i-a costat viața.
Cum se leagă această istorie de cele prezentate? Înțelegem că situația bisericii creștine începea să semene cu ceea ce se întâmplase cu Israel în antichitate. Nimic nou sub soare ar putea comenta cineva. Într-adevăr, natura umană este aceeași și condițiile similare nu vor face decât să favorizeze o dezvoltare asemănătoare. Totuși există o diferență majoră: biserica lui Iisus Hristos a avut parte de o lumină mult mai mare decât evreii și dacă ei au fost pedepsiți imediat pentru nelegiuirea lor, cu cât mai aspre vor fi măsurile pe care Domnul le va lua contra celor care nu au luat seama la avertizare? Vedem astfel că necredința era un păcat care asalta biserica într-un mod similar cu ceea ce se întâmplase în antichitate. Necredința lui Israel a condus la ratarea misiunii pentru care ei fuseseră scoși din Egipt, de a fi martori ai lui Dumnezeu pe pământ. Un păcat care a afectat masele mari ale lui Israel la acea dată.
Similar, îngerii care și-au părăsit însărcinările acordate și au încetat să mai poarte responsabilitățile încredințate au ajuns prizonieri într-un întuneric deplin în așteptarea condamnării din Ziua cea mare a Judecății.
Al doilea caz menționat este cel al îngerilor din cer care și-au părăsit pozițiile pe care le aveau de la Dumnezeu, nemulțumiți fiind de ceea ce Domnul le oferise. Acest gen de acțiune a condus la luarea de măsuri extreme, altfel se risca să se ajungă la haos. Armonia universului depinde de riguroasa ascultare de tot ceea ce Dumnezeu poruncește, a ordinii date de Creator. Păcatul nemulțumirii este chiar mai primejdios decât cel al necredinței, fiindcă el conduce la haos și dezordine. Același lucru era pe cale să se întâmple și în biserica creștină, persoane influențe acționau în felul îngerilor nemulțumiți.
La fel, Sodoma, Gomora și cetățile din jur, care aveau același stil de viață caracterizat de o imoralitate sexuală aprinsă a dorinței perverse după trupul altuia, ne-au fost date ca exemple ale condamnării prin pedepsirea cu un foc distrugător.
Mai departe, un al treilea caz ne este prezentat de apostol și anume cel al cetăților Sodoma și Gomora. De data aceasta referința este la desfrânarea și imoralitatea ce erau o caracteristică a acestor cetăți, fapt pentru care au fost pedepsite cu distrugerea. Păcatul imoralității conduce la pervertirea lucrurilor rânduite de Dumnezeu, în cazul de față referindu-se la relația care trebuie să existe între sexe, dar înțelegem deopotrivă imoralitatea asociată cu idolatria și practici similare.
Biserica creștină era încercată cu aceste influențe care îi murdăreau puritatea și consacrarea. Această triadă: necredință, nemulțumire și imoralitate este mortală pentru moralitatea bisericii. De fapt este și o progresie: se începe cu necredința, care conduce la ratarea misiunii, se continuă cu nemulțumire în legătură cu condiția deținută, care conduce la dezordine și se continuă cu imoralitate, care conduce la distrugere. O secvență cauză-efect a decăderii și distrugerii.
Cu adevărat, acești oameni procedează similar: ei sunt plini cu dorința întinării sexuale a trupului, resping ordinea stabilită și își bat joc de tot ce este demn de cinste!
Cu toate că aceste lucruri erau cunoscute, totuși aceste persoane strecurate în biserică acționau ca niște agenți ai distrugerii, promovau imoralitatea și ignorau îndrumarea divină asupra propriilor vieți.
La ce fel de dregătorii se face însă referință în textul biblic? Dacă facem conexiune cu textele anterior parcurse, în mod deosebit ne gândim la cazul îngerilor care au fost nemulțumiți de poziția lor și au încălcat ordinea dată de Creator. În acest sens, aceste persoane nu doreau să se supună nici unei forme de autoritate, promovând o libertate absolută, fără reguli, pervertind noțiunea de libertate în Iisus Hristos pe care o aduce Evanghelia.
Dacă imaginația nu se mai află sub controlul rațiunii și aceasta sub îndrumarea lui Dumnezeu, cele mai aberante idei pot fi crezute ca adevăr. Dacă nu se reușise distrugerea libertății în Iisus Hristos prin intermediul legalismului promovat de iudaizanți, se mergea acum la cealaltă extremă, a libertății absolute și fără reguli din direcția filozofiei păgâne, în care totul era permis în măsura în care credeai acest lucru. Și în ziua de astăzi trebuie să evităm aceste două extreme distructive ale vieții morale: legalismul care conduce automat la autoritarism cu tot ce decurge din acesta și libertatea absolută care conduce la anarhie, dezordine și distrugere.
Aș vrea să menționez că totalitarismul religios nu este o soluție în fața ideilor de libertate fără restricții, așa cum mulți ar putea crede. Legalismul, autoritarismul și totalitarismul sunt o triadă a morții la fel de nocivă ca și triada necredinței, nemulțumirii și imoralității, fiindcă prin prima se ajunge la înlocuirea autorității lui Dumnezeu cu cea a omului, așa cum cea din urmă conduce la distrugerea oricărei forme de autoritate. Soluția stă numai în readucerea autorității lui Dumnezeu în biserica Sa, nimic mai mult, nimic mai puțin.
Iarăși, comandantul îngerilor, Mihael, când se confrunta verbal cu Diavolul asupra trupului lui Moise, nu s-a grăbit să îi răspundă batjocoritor și să pronunțe o judecată de condamnare, ci doar a spus: „Domnul să te pedepsească!”
Acest verset este deseori utilizat pentru a se vorbi despre practici de exorcizare. Dacă vom conecta cu textele anterioare vom observa că ideea avută în vedere era de contestare a oricărei forme de autoritate și de eliberare de orice fel de standarde, lucru care conducea la anarhie. Exemplu citat este cel al Domnului în controversă cu Cel Rău asupra trupului lui Moise, situație în care Domnul nu a recurs la o judecată de „ocară”, sau la batjocorirea acestuia, ci pur și simplu a lăsat pe seama lui Dumnezeu reglementare plângerilor contra sa. Știm că Moise a fost înviat, altfel nu ar fi apărut cu ocazia schimbării la față a lui Iisus Hristos pe muntele Taborului, așadar era o controversă legată de aducerea acestuia la viață și luare la cer după ce a murit. În această situație, Iisus Hristos ar fi putut să intre în controversă cu diavolul, dar a preferat să respecte strict hotărârea divină și să evite o astfel de dispută.
Înțelegem că, dacă Domnul a procedat astfel, și creștinii, biserica, trebuie să evite controversele și să aplice direct ceea ce i se cere privind mandatul ei pe pământ. Fără a intra în discuție cu forțele răului, biserica trebuie să meargă mai departe prin lucrarea de înviere a oamenilor din această lume. Înțelegem că persoane turbulente, înfiltrate în biserică, găseau plăcere în diferite dispute despre lucruri ce ar fi trebuit să fie lăsate pe seama lui Dumnezeu.
Astfel de dispute sterile nu aduc nici un fel de zidire sufletească, ci doar înstrăinarea oamenilor de Dumnezeu și întunecarea adevărurilor din Biblie. Din păcate, deseori biserica a părăsit prezentarea pozitivă a Evangheliei învierii lui Iisus Hristos, pentru a intra în discuții fără sens privind diferite detalii de învățătură, care nu sunt necesare, sau în dispute care nu pot fi rezolvate. Cu răul nu se stă la discuție, ci pur și simplu trebuie să nu i se dea atenție și să se meargă înainte în misiunea dată de Iisus Hristos.
Dar acești oameni își bat joc de ceea ce nu cunosc, au o înțelegere primitivă, își urmează instinctele asemenea vietăților lipsite de rațiune și murdăresc tot ce ating.
Două elemente sunt amintite de apostol ca fiind definitorii pentru persoanele turbulente din biserică și anume: spiritul de controversă și senzualitatea de natură inferioară. De fapt, spiritul lumesc întrunește din plin aceste caracteristici: dispută și plăceri josnice, animalice. Dar acest lucru nu trebuia să se întâmple în biserică. Apostolul căuta să pună în gardă pe cei credincioși, pentru a nu lăsa ca astfel de tendințe să se manifeste nestingherit. Încă o dată, nu este vorba de o chemare la autoritarism, ci mai degrabă la contracararea acestor influențe prin rămânerea în credința și puritatea Evangheliei așa cum a fost anunțată de Iisus Hristos și apostoli.
Ce să facem când vedem lucruri similare în biserică? Disciplinarea acestor persoane poate fi o soluție limitată, cu atât mai dificil de aplicat, cu cât spiritul turbulent al lor poate aduce o imagine negativă comunității creștine. O altă idee, oarecum subînțeleasă de apostol, este de a convinge persoanele în cauză de calea greșită pe care se găsesc. Însă oricum, rămâne o a treia modalitate: manifestarea unui caracter creștin, consecvent exemplului lui Iisus Hristos. Să ne gândim cum a tratat El contactul cu cei păcătoși. Exemplul și influența sa erau suficient de puternice pentru a deprima pe cei care veneau cu un spirit de dispută (fariseii, saducheii etc.), precum și persoanele a căror imoralitate era mai mult decât evidentă. Aici nu este vorba de respingerea persoanelor, cât a principiilor care le animă, este un apel către abandonarea unor astfel de practici și înțelegere a înșelăciunii în care se aflau prinse.
Vai de ei, fiindcă au pornit-o pe calea lui Cain, au iubit mita lui Balaam și au fost distruși în răscoala lui Core!
Într-un mod similar lui Iisus Hristos care a avertizat pe farisei despre păcatul lor, apostolul Iuda avertizează asupra a ceea ce se va întâmpla cu acești oameni care pervertesc religia lui Iisus Hristos. Sunt trei exemple luate din Vechiul Testament pe care este util să le studiem.
Primul exemplu este cel al lui Cain, care s-a răzvrătit în mod deschis împotriva lui Dumnezeu și în cele din urmă a fost abandonat cu totul. Calea lui Cain este cea a păcatului deschis și a împotrivirii directe împotriva guvernării divine, o abandonare voită a căii lui Dumnezeu. Ne gândim deopotrivă la spiritul ucigaș al lui Cain, care și-a ucis fratele din cauză că Domnul nu i-a primit jertfa. Calea lui Cain înseamnă distrugere și moarte și orice om aflat pe această cale este într-o mare primejdie despre ce se va întâmpla cu el. Această cale este a orgoliului, trufiei și înălțării de sine, lucruri care conduc la cădere.
Al doilea exemplu este cel al lui Balaam, care a căutat să distrugă pe Israel din dorința de a câștiga plata promisă de regele Moabului. Știm cum Balaam în cele din urmă a pierit din cauza a ceea ce a făcut. Iubirea de avere și de bogății materiale este o cursă pentru suflet care conduce la o experiență similară cu a lui.
Al treilea exemplu este cel al lui Core, care a dorit să ia locul lui Moise, provocând o răscoală menită să îl ucidă și să preia puterea. Deși era dintre leviți și astfel, dispunea de drepturi speciale în ce privește apropierea de Dumnezeu, a dorit să preia conducerea politică a lui Israel printr-un complot.
Aceste trei persoane: Cain, Balaam și Core ilustrează trei principii distructive: respingerea închinării la Dumnezeu, pervertirea închinării prin amestec cu idolatria și utilizarea închinării ca mijloc de dominare a semenilor. Lucrurile stau cam în felul următor, prima dată se încearcă îndepărtarea de Dumnezeu, dacă nu merge se trece la încercarea de o amesteca cu idolatria și spiritul lumesc, dacă nici așa nu merge, se trece la direcționarea religiei către impunerea abuzivă asupra semenilor. Uneori, toate aceste tendințe merg în paralel și înțelegem acum cât de primejdioasă era situația, fiindcă toate aceste persoane apăreau ca fiind o parte a poporului lui Dumnezeu sau în legătură cu adevărata închinare. Similar, cei neconsacrați strecurați în biserica creștină păreau a fi persoane bine intenționate și mulți erau chiar membri ai bisericii.
Ei sunt cei care vă întinează mesele voastre festive la care se îmbuibă și se îmbată fără rușine! Acești oameni sunt asemenea unor păstori fără turmă, care se mișcă încoace și încolo precum norii lipsiți de ploaie sub puterea vântului și se înfățișează ca niște copaci tomnatici lipsiți de rod, de două ori meniți distrugerii depline!
În continuare apostolul preia mai multe imagini din natură care descriu foarte bine situația nefericită a persoanelor neconsacrate. Astfel, vom distinge mai multe aspecte ale lucrării distructive exercitate de aceștia. Mai întâi se folosește comparația cu stâncile ascunse în apă care distrugeau corăbiile și înșelau chiar și pe cei mai iscusiți dintre navigatori. De fapt problema cea mai gravă constă în greutatea identificării unor astfel de persoane, deoarece ele stau ascunse în spatele unei aparențe de evlavie. Un astfel de caz era cel al meselor comune (agape), unde profitau de dărnicia fraților pentru a-și satisface poftele. Poate nimic nu trădează mai bine caracterul unui om decât modul în care se hrănește, maniera, obiceiurile și cantitatea. Aceste întruniri creștine erau destinate să mențină vie amintirea părtășiei pe care o avea Iisus Hristos cu apostolii Săi. Era o ocazie de subliniere a relațiilor dintre creștini și era în opoziție cu obiceiurile timpului de strângere laolaltă pentru chefuri și îmbuibări unite cu beție. „Stânca ascunsă” sau primejdia care pândea din umbră, era tocmai schimbarea caracterului etern într-unul lumesc al acestor întruniri creștine.
Al doilea simbol preluat din natură este cel al norilor care nu aduc ploaie. Este un peisaj dezolant să vezi o mulțime de nori pe cer, să te aștepți la ploaie după o perioadă de secetă și cu toate acestea norii în cauză să nu aducă nici măcar o urmă de ploaie. Avem aceeași situație cu smochinul pe care l-a blestemat Iisus Hristos fiindcă era plin de frunze, dar fără a avea rod. Persoanele neconsacrate pot părea uneori a fi promițătoare, poate chiar se prezintă bine, la fel ca un nor care promite multă apă, dar în afară de imagine, de lucruri exterioare, nu oferă absolut nimic. Iar cei care îi urmează, experimentează aceeași secetă sufletească, similară situației în care ai fi în mijlocul unui deșert. Pericolul stă în aspectul lor amăgitor, adevărați lupi îmbrăcați în haine de oaie, înșelând simțurile și dezamăgind ulterior.
Al treilea simbol este cel al pomilor fără rod, care în ciuda frunzișului bogat nu aduc nici un fel de rod. Dezamăgirea este chiar mai mare decât în cazul norilor fără apă, fiindcă modul atractiv în care se prezintă și posibilitate de a-i atinge cu mâna creează iluzia unei realități și a unor așteptări deosebite. Cu toate acestea, rodul lipsește, exact ceea ce ar fi conferit valoare pomilor respectivi.
Din nou avem o serie de trei lucruri distructive într-o progresie ce indică caracterul lor primejdios: stânca ascunsă, gata de a distruge corabia în care călătorești, norul fără apă, care înșală pe cel care își pune speranța în el și pomul cu frunziș bogat, dar fără rod în anotimpul aducerii de fructe, care dezamăgește chiar și cele mai nobile așteptări. Toate acestea au în comun înșelăciunea, minciuna, falsa imagine, așteptări ce nu au nimic de-a face cu realitatea.
Precum valurile furtunoase ale mării, aceste persoane sunt tulburate de patimi rușinoase, ce în conduc să se piardă într-o negură și un întuneric deplin asemenea stelelor rătăcitoare!
Comparațiile continuă cu încă două exemple, ce accentuează alte aspecte ale efectului lucrării unor astfel de persoane. Astfel, apostolul face referire la valurile pline de spumă ale mării, care aduc la suprafață și la mal toată murdăria din adâncuri. Este vorba despre afișarea nerușinată a unor practici păcătoase, de care cei în cauză nu se sfiesc să le ascundă. Există o tendință în natura umană de a face public păcatul comis ca pe o laudă, ca pe un lucru ce merită toată considerația.
Bineînțeles influența de a contamina și pe alții cu astfel de practici este puternică.
A doua imagine este cea a stelelor care rătăcesc pe cer, o metaforă în legătură cu condiția nefastă a celor neconsacrați care rătăcesc prin întuneric, fără o țintă anume; o bună ilustrare a haosului în care ei trăiesc, neputând să ofere nimic de valoare.
Aici se încheie cu comparațiile din lumea naturală și este momentul să facem o sinteză a acestor exemple pentru a avea o învățătură unitară. Trecând printr-o serie de imagini ce descriu aspectul înșelător și distructiv se trece la cel al afișării publice a nelegiuirii și la rătăcirea fără țintă la care se ajunge urmând astfel de călăuze. Este o progresie: la început este înșelăciunea, urmează manifestarea pe față și în final se ajunge la rătăcire. Reiau: înșelăciune, păcat pe față și rătăcire în întuneric, acesta este traseul celor care îi urmează. Încă un amănunt, stelele rătăcitoare de fapt sunt meteoriți, care cad arzând pe măsură ce apropie de pământ, distrugându-se înainte de ajunge jos.
Biserica lui Iisus Hristos trebuie să fie o stea sigură pe cerul nopții păcatului acestei lumi, nu un meteorit arzând, explodând la impact cu solul. Tot astfel, în fiecare perioadă a istoriei au existat persoane neconsacrate acționând în sensul celor enunțate de apostol, persoane care și-au părăsit devoțiunea inițială pentru a se lăsa pradă influențelor acestei lumi.
Problema este actuală și nu putem să asistăm pasivi la astfel de situații care s-ar putea manifesta în biserică, ci trebuie să fim atenți pentru contracararea unor astfel de influențe inclusiv în viața noastră personală, fiindcă nici un om nu este imun la astfel de influențe. Avem modelul lui Iisus Hristos care a trecut prin astfel de ispite și lupte sufletești, dar a învins. Și noi putem să învingem așa cum a procedat El.
Despre unii ca aceștia a profetizat Enoh, al șaptelea după Adam, care a spus: „Iată, Domnul a venit în mijlocul zecilor de mii – miriadelor – de sfinți ai Săi
În continuare apostolul Iuda atrage atenția asupra unui paragraf biblic, din păcate pierdut de-a lungul timpului, în legătură cu venirea Domnului cu cei sfinți. Se vorbește despre Enoh ca având darul profeției, fapt care i-a permis să vadă venirea Domnului pentru judecată. Enoh este un simbol pentru toți cei care vor merge la cer fără să guste moartea. Exemplul său de evlavie este cu totul aparte, fiind considerat, conform raportului biblic, unul dintre cele mai sfinte persoane care a trăit pe pământ.
ca să judece pe toți și să dea la iveală pe toți cei lipsiți de evlavie: pe cei care practică fapte contrare evlaviei, pe cei care nu trăiesc în evlavie și pe toți cei împietriți care au vorbit împotriva Sa în felul unor păcătoși lipsiți de evlavie!
Scopul venirii Domnului este de a face judecată împotriva celor ce s-au răzvrătit fără să se întoarcă la El. Sunt două categorii de lucruri luate în considerare: faptele nelegiuite și cuvintele rele. Un aspect activ al judecății este cel de a încredința, sau dovedi, nelegiuirea celor ce au comis răul pe pământ. Practic, nicio persoană care comite răul nu va scăpa de judecata ce va veni când Iisus Hristos va întemeia Imperiul Său pe pământ însoțit fiind de toți sfinții Săi. Nici persoanele neconsacrate din biserică nu vor scăpa de această judecată, ci vor avea soarta păcătoșilor din lume. Nimeni nu se poate ascunde sub numele de creștin și să continue să comită răul fără să se teamă de consecințe. Dacă exemplele din natură și Biblie nu au fost suficiente în a-i convinge de soarta care îi așteaptă, imaginea judecății divine are un impact mult mai puternic, menit să inspire temere.
Aceștia sunt cei care murmură neîncetat, nemulțumiți fiind tot timpul; ei sunt cei care se plâng de toate și găsesc continuu greșeli; astfel de oameni sunt dintre cei care își urmează nestingherit poftele, vorbesc cu asprime și lingușesc pe alții pentru a dobândi avantaje ce nu li se cuvin!
În acest moment apostolul Iuda reia câteva dintre caracteristicile omului lumesc, străin de comuniunea cu Dumnezeu. Distingem o listă ce descrie comportamentul unui om nesfințit de harul divin. Pe primul loc se află spiritul de nemulțumire și de murmurare. Într-adevăr sunt multe motivele de nemulțumire în viața pe care o ducem pe pământ și de faptul că nu suntem apreciați la justa valoare. Dar pentru un om care urmează exemplul lui Iisus Hristos, această realitate nu constituie o problemă, fiindcă el știe că în timpul de acum nu este posibil să avem acea împlinire pe care fiecare dintre noi și-ar dori-o, acest lucru fiind legat de timpul în care Dumnezeu va reveni pe pământ. Dimpotrivă, el este mulțumit deoarece știe că prin harul divin este salvat de păcat și de consecința morții definitive. Mai mult, el chiar cântă în inima lui imnuri de slavă lui Dumnezeu, aceasta fiind o caracteristică definitorie a adevăraților creștini.
Un alt aspect incriminat este cel al trăirii după cum te îndeamnă pofta sau dispoziția de moment. Știm prin exemplul lui Esau, care pentru o plăcere de moment a pierdut statutul de întâi născut, că este împotriva adevăratei moralități să se procedeze astfel. Iisus Hristos a învins pofta la fiecare pas și un creștin va face același lucru, acționând nu din impuls, făcând doar ce îi place sau îi convine, ci din principiu și din iubire pentru Maestrul divin. În acest șir al nelegiuirii, murmurarea te conduce la satisfacerea poftei și aceasta mai departe la trufie manifestată prin vorbire și atitudine de înfumurare în genul „cine mai este ca mine?”. Un astfel de comportament este un blestem pentru cine îl posedă, dar și pentru cei care trebuie să îl suporte. Din păcate lăudăroșenia vieții și a realizărilor de excepție pe care un om le-ar putea avea denotă înstrăinare de Dumnezeu, Cel căruia Îi datorăm totul și nu este departe de hula și nerecunoștința pe față manifestate față de El.
Iar rodul unei astfel de plante otrăvitoare constă în slăvirea omului, lauda realizărilor acestuia, a ceea ce el este și face, bineînțeles pentru a câștiga avantaje și favoruri. Știm bine că o astfel de atitudine pune pe om în locul lui Dumnezeu, Singurul vrednic pentru orice fel de laudă. Reluăm șirul nelegiuirii: murmurare, care aduce nemulțumire, care aduce satisfacerea poftei, care aduce trufie, care aduce lauda și slăvirea omului. Cum se potrivește așa ceva cu imaginea unui creștin? Într-adevăr nu există nicio potrivire, fiindcă șirul nevinovăției este: supunere, care aduce mulțumire, care aduce înfrânarea poftei, care aduce umilință, care aduce lauda și slava lui Dumnezeu. Care dintre ele vi se pare mai atractiv?
Dar voi, dragii mei, să vă aduceți aminte de cuvintele spuse de la început de apostolii Domnului nostru Iisus Hristos,
Și acum apostolul ne furnizează și „antidotul” contra influenței distructive propagate de spiritul de revoltă. În primul rând se atrage atenția asupra profețiilor făcute de apostolii Domnului Iisus Hristos, care prevedeau apariția unor astfel de situații în biserica creștină. Chiar apostolul Pavel, înainte de a se despărți de comunitățile din Asia Mică, a vorbit despre înălțarea de persoane neconsacrate în biserică și intrarea nelegiuirii.
Nu trebuie să ne surprindă această evoluție; după cum a fost prevăzut, biserica urma să se corupă; era inevitabil. Același lucru este valabil și astăzi: invazia nelegiuirii în biserică nu poate fi oprită și lucrurile vor merge până la capăt în manifestarea acesteia. Dar acest lucru nu trebuie să ne deprime și nici nu trebuie să depunem armele cu resemnare. Avem o luptă de dat cu spiritul acestei lumi, dar deopotrivă lupta contra acestui spirit se poartă și în biserică. Așa cum profeții Vechiul Testament au luptat contra nelegiuirii din timpul lor, așa trebuie să facem și noi. Lupta se dă și în afara, dar și în interiorul bisericii, nu trebuie să ne surprindă acest lucru.
care au grăit astfel: „În timpul sfârșitului vor veni batjocoritori ce își vor urma poftele, oameni lipsiți de evlavie.”
Atenția acum ne este îndreptată către timpul sfârșitului, când spiritul batjocoritor și trăirea în păcat pe față va fi o caracteristică. Batjocura, sau cuvântul de ocară, va fi în armonie cu patimile nelegiuite, fiindcă decurg una din cealaltă. Spiritul batjocoritor se va manifesta deopotrivă în lume și în biserică. Așa cum am spus, este inevitabil, va fi o evoluție a lucrurilor până când se va ajunge la nivelul atins înainte de potop, când Dumnezeu a trebuit să intervină pentru a opri acest curs. În fața acestei realități, creștinul este avertizat să reziste, să rămână credincios chemării sale, chiar dacă el însuși se simte atras să facă altfel, sau chiar dacă, lucrul cel mai probabil, rămâne singur în această luptă, așa cum Domnul a rămas singur în ceasul încercării. În direcție opusă, trebuie cultivată lauda și înfrânarea poftelor prin cultivarea virtuților creștine. Este condiția de supraviețuire a celor credincioși, altfel curentul lumii și din biserică îi va mătura din cale.
Aceștia sunt cei care seamănă discordie, oameni de lume, ce nu au Duhul Sfânt!
Rodul vorbirii necurate este pofta, care la rândul ei conduce la dezbinare, legătura fiind cauză -efect. Nimic nu poate opri acest principiu să se manifeste, dacă îi sunt hrănite cauzele. Duhul Sfânt nu poate opri pe cineva care practică vorbirea de rău să ajungă la trăirea după pofte și nici pe cine se lasă dominat de poftă să nu ajungă la ceartă și conflict. Soluția stă în cultivarea unui principiu diferit: vorbire curată, care aduce ca rod înfrânarea poftelor și care aduce unitate între oameni, toate aceste fiind lucrarea Duhului Sfânt.
Dar voi, dragii mei, întăriți-vă în credința voastră cea sfântă, rugați-vă prin Duhul Sfânt,
Acesta este și sfatul apostolului și anume zidirea sufletească, întărirea cetății interioare a inimii. Mijloacele avute în vedere sunt o credință curată și rugăciunea prin Duhul Sfânt; nu trebuie să lipsească nici una dintre ele. Dacă vom avea doar credință fără rugăciune, ea se va stinge, ca să nu spun că este impropriu să poți avea credință fără a te ruga Domnului. De asemenea, dacă te vei ruga fără să ai credință, cu certitudine, nu vei obține nimic. Așadar, armele creștinului sunt: credința și rugăciunea, care utilizate inteligent vor tăia lanțurile dușmanului care caută să ne lege încât să nu putem scăpa. Însă urmând modelul pozitiv al Domnului Iisus Hristos, putem să secționăm aceste lanțuri prin credință unită cu rugăciune, cu ajutorul Duhului Sfânt.
țineți-vă în dragostea lui Dumnezeu și rămâneți sub îndurarea Domnului nostru Iisus Hristos, ce vă aduce viața veșnică!
Mai sunt două arme ce se adaugă: dragostea divină și îndurarea lui Iisus Hristos. Să explicăm puțin lucrurile: dragostea lui Dumnezeu se revarsă asemenea razelor de soare din cer, cu condiția să ne menținem în lumina ei, să o conștientizăm, să o asimilăm, să o contemplăm, să o manifestăm în viață. Noi primim iubire de la Dumnezeu și aceasta hrănește sufletul. În continuare, există un element specific care ne oferă accesul la dragostea lui Dumnezeu: îndurarea lui Iisus Hristos, adică harul pe care El ni l-a pus la îndemână. Conștiința lui Iisus Hristos aduce putere în suflet, un element supranatural care unge și vindecă inima, cugetul. Trebuie să privim la acestea două și atunci vom putea mânui credința unită cu rugăciunea. Iubirea și îndurarea divină vor hrăni credința și rugăciunea noastră prin care vom tăia legăturile păcatului pentru a ne ancora în nevinovăție.
Cu toate acestea, să manifestați totuși înțelegere față de cei care au păreri diferite de ale voastre.
Și acum câteva măsuri concrete ce trebuiau să fie luate de cei credincioși. În primul rând, cei greșiți trebuiau să fie avertizați asupra primejdiei în care se găseau. Dezbinarea era la lucru și mulți părăseau credința pentru tot felul de învățături străine sau pentru a se întoarce în lume. Este trist că astfel de persoane nu erau conștiente de primejdia în care se aflau și credeau că au găsit o lumină nouă, că sunt neînțeleși. Era o situație similară cu a unui om bolnav, care nu este conștient de situația în care se află.
Să căutați să salvați pe astfel de persoane și să le trageți ca din foc; să aveți milă față de ei, dar să procedați cu multă atenție, ca nu cumva să vă contaminați similar atingerii hainelor de o carne necurată!
În plus, apostolul Iuda îi îndeamnă pe cei credincioși să acționeze pentru mântuirea celor aflați în rătăcire. Prima imagine folosită este cea a smulgerii unei persoane aflate în flăcări, primejdia fiind de a arde cu totul dacă mai rămâne doar un singur moment în acel loc. De fapt, caracterul distructiv al învățăturilor false se poate asemăna cu cel al focului, al incendierii unei case sau chiar a bisericii. Situația era la fel de gravă și înțelegem că persoanele credincioase trebuiau să acționeze ca salvatori ai celor aflați în primejdia de a fi distruși de flăcările practicilor păcătoase, acesta fiind finalul căii păcatului și morții. O altă imagine este cea a omului aflat într-o stare avansată de boală, ce provocă putrefacție, o comparație preluată din Vechiul Testament în care păcatul se asemăna cu lepra. În mod similar, cei afectați de rătăcire erau ca niște persoane bolnave, ce avansau către distrugerea finală și cei credincioși trebuiau să fie asemenea unor cadre medicale ce ofereau asistență și sprijin.
Dar aceste lucruri trebuie înțelese în primul rând moral: ceea ce provoacă rătăcirea de la credința curată a lui Iisus Hristos este asemenea focului ce produce incendiu, sau a germenilor ce aduc boală. Cine însă aruncă astfel de lucruri în biserica lui Iisus Hristos? Nimeni altul decât Cel Rău. Problema este că persoanele afectate nu sunt conștiente de calea pe care se află dând curs sugestiilor dușmanului. Cel credincios, dimpotrivă, vede primejdia și ia măsuri de apărare pentru sine și de salvare, sau asistență, pentru ceilalți. Avem două cazuri: salvare pentru cel cuprins de flăcări, adică aflat într-un stadiu incipient și asistență plină de milă pentru cel atins de molimă, aflat într-un stadiu deja avansat. În primul caz contează rapiditatea, în al doilea mila și răbdarea. Aveți astfel de persoane în jur? Atunci trebuie să acționați în maniera sugerată de apostol.
Și Celui puternic să vă păzească de orice cădere și să vă așeze fără pată și cu bucurie înaintea slavei Sale,
În final, oricât de mari ar fi eforturile noastre de a ne menține pe cale credinței sau de a acționa în vederea salvării altora, numai Domnul poate să realizeze aceste lucruri cu adevărat. Sunt mai multe aspecte în lucrarea Domnului, astfel distingem nevoia de a fi feriți de a cădea și a aluneca pe cărarea pierzării. O astfel de lucrare este unită cu cea de a ne transforma pentru a deveni fără pată înainte de manifestarea slavei Sale, adică de a doua Sa venire. Aici este o mare taină, deoarece pe de o parte au fost luate toate măsurile pentru a nu se cădea în păcat și pe de altă parte ne este dată garanția că vom deveni cu totul sfinți și fără pată până când El va reveni.
Contrar diferitelor teorii emise de-a lungul timpului, Dumnezeu nu poate primi decât persoane sfinte în Imperiul cerului. Astfel, au fost prevăzute mijloace pentru ca acest lucru să devină o realitate și cei sfinți nu pot decât să fie plini de bucurie când privesc destinul final plin de slavă și de mărire. Nu este nicio urmă de îndoială, garanția este deplină. Nu există scuză pentru păcat, mijloace au fost puse la dispoziție pentru a-l învinge. Nu există frică pentru viitor, fiindcă au fost luate măsuri de eradicare completă a răului din noi până la a doua venire. De fapt ce poate fi mai frumos decât „înveșmântarea” în trupuri nemuritoare chiar înainte de a fi luați în slavă, moment în care vom fi cu totul sfinți și fără pată și vechea fire nu va mai exista?
Singurului Dumnezeu, Salvatorul nostru, să fie slava, măreția, autoritatea și domnia peste toate în veșnicie, prin Iisus Hristos Domnul nostru, acum și pentru întreaga eternitate! Amin!
Încheierea este plină de laudă la adresa lui Dumnezeu și a lui Iisus Hristos, Salvatorul nostru, având accent pe slavă – condiția de excelență mai presus decât orice altceva a lui Dumnezeu, măreție – similar, dar cu accent pe dimensiunea infinită a divinității, putere – adică atotputernicie și stăpânire – calitatea de Domn și Suveran al universului. Este exprimarea unei realități, dar și a unei dorințe ca Dumnezeu să stăpânească asupra trecutului – până la originile veșniciei, în prezent –acum și pentru viitor – până la celălalt „capăt” al veșnicie, adică pentru totdeauna. Vom reda în final dimensiunile închinării la Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului:
(1) lauda caracterului Său moral de excepție, pentru înțelepciunea și conștiința Sa absolută;
(2) aprecierea infinității Sale, El este „Cel ce este”, realitatea există prin El, dar El este mai presus decât ea;
(3) aprecierea puterii Sale fără de margini, a atotputerniciei Sale așa de „mari” încât tot ce poruncește ia ființă; un cuvânt este de ajuns pentru a aduce la existență un lucru;
(4) respectarea ca Domn și Conducător al universului, Cel care ne călăuzește destinele, cu adevărat Marele Împărat și Stăpân al universului;
(5) dorința ca El să stăpânească asupra lucrurilor din trecut, prezent și viitor, asupra universului, lumii noastre, bisericii și asupra noastră ca indivizi.
De ce toate acestea? Deoarece El este unicul, singurul, adevăratul Dumnezeu și numai El ne poate da sens și împlinire ca ucenici ai lui Iisus Hristos. A lui să fie slava, acum și în veci! Amin.
