Epistola Lui Pavel Către Tit – Capitolul 1  

 

Pavel – slujitor al lui Dumnezeu și apostol al lui Iisus Hristos conform credinței aleșilor lui Dumnezeu și cunoașterii adevărului ce decurge din evlavie,  

 

A fi slujitor al lui Dumnezeu și apostol al lui Iisus Hristos reprezintă cea mai înaltă chemare pe care o poate avea un om în această viață, înseamnă să ai știința și priceperea de a conduce pe oameni la Creatorul lor. Această cunoștință specială a lui Pavel, l-a înzestrat cu capacitatea de a împărtăși lumii credința sa unică în Dumnezeu, ca astfel viața multor oameni să fie schimbată, după dorința Celui ce ne-a iubit atât de mult, încât a jertfit pe singurul Său Fiu.  

 

în speranța vieții veșnice pe care ne-a promis-o pentru timpurile eterne Cel care nu minte, Dumnezeu,  

 

Speranța vieții veșnice ne-a fost pusă înainte ca o temelie sigură a speranței noastre prin cuvintele Evangheliei, prin hotărârea definitivă și irevocabilă a lui Dumnezeu de a ne salva. Aici trebuie să fie o credință deplină, fiindcă Dumnezeu este demn de toată încrederea noastră. Toți cei care își pun speranța în Iisus Hristos, vor fi salvați. Nu există o altă cale, așa cum nu există cădere pentru cei ce își mențin vie flacăra acestei speranțe în inimile lor, ce luminează cu putere în întunericul lumii arătând calea ce duce la cer.  

 

dar pe care ne-a revelat-o în timpurile acestea prin prezentarea cuvântului Său în care am crezut potrivit poruncii Dumnezeului nostru salvator –  

 

Mesajul Evangheliei predicată de apostolul Pavel era rezultatul direct al lucrării lui Iisus Hristos în favoarea noastră după înălțarea Sa la cer. Toți cei ce vor primi acest mesaj, vor experimenta caracterul viu și transformator al mijlocirii Fiului lui Dumnezeu în favoarea noastră. O realitatea vie se va deschide înaintea celor ce vor înțelege valoarea infinită a jertfei „Mielului lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii”. Această revelație personală a Cuvântului va avea un efect imediat și de durată, ce va conduce la o transpunere a modelului divin în experiență și caracter.  

 

către Tit, adevăratul meu copil în credința noastră comună: „Har și pace de la Dumnezeu Tatăl și de la salvatorul nostru, Iisus Hristos!”  

 

Harul, sau iertarea, și pacea, sau armonia, vor locui în inima oricărui om credincios adevărului lui Dumnezeu, lucru valabil deopotrivă pentru cel care predică, precum și pentru cel care primește Cuvântul divin, devenind la rândul său un mesager al salvării. Un astfel de om era Tit, „copilul” în credință al lui Pavel, un colaborator de speranță, o persoană care nu ceda în timp de necaz și nu se abătea de pe cale în timp de prosperitate.  

 

Te-am lăsat în Creta cu scopul de a pune în ordine ceea ce a mai rămas de făcut și anume să numești prezbiteri în fiecare cetate așa cum deja îți poruncisem.  

 

Organizarea comunităților creștine era importantă pentru continuarea lucrării de predicare a Evangheliei. Folosind un sistem descentralizat, fiecare comunitate beneficia de o largă autonomie în folosirea mijloacelor de care dispunea în prezentarea Cuvântului lui Dumnezeu. Prezbiterii despre care vorbește apostolul Pavel, nu erau niște funcționari numiți de la „centru”, ci, așa cum vom vedea mai departe, erau persoane desemnate de comunitate, din rândul celor mai reprezentativi membri, cu scopul păstoririi, îndrumării și administrării.  

 

Aceștia trebuie să fie bărbați destoinici, monogami – cu o singură soție – , având copiii în credință și fără acuzații de indisciplină sau imoralitate.  

 

Printre criteriile importante în desemnarea prezbiterului, sau conducătorului de comunitate, erau cel al integrității morale și cel al capacității de administrare a propriei familii. Nu este cu putință să fii mare în lucrurile importante, dacă ești mic în cele de însemnătate mai redusă. În familie se vede cel mai bine talentul de conducător, păstor și administrator. Dacă acest criteriu ar fi utilizat și astăzi în desemnarea conducătorilor comunității creștine, atunci multe probleme ar fi evitate. Biserica nu este altceva decât o familie mai mare și, ca ideal moral, familia trebuie să devină o biserică.  

 

Fiindcă un supraveghetor – episcop – , în calitatea sa de administrator al lui Dumnezeu, trebuie să aibă un comportament ireproșabil și lipsit de aroganță, mânie, beție, violență sau lăcomie,  

 

O altă caracteristică obligatorie a unui conducător de comunitate, numit și episcop, supraveghetor în traducere, este de a fi nevinovat. Acest lucru presupune să fie un om capabil să înțeleagă punctele de vedere ale celorlalți, să fie blând, abstinent în ce privește băutura, cinstit, calități care îl vor face în stare să administreze biserica lui Dumnezeu. Dacă aceste criterii ar fi utilizate și astăzi, atunci o înviorare fără precedent ar veni peste biserică și evlavia din timpul comunității apostolice și-ar face simțită din nou prezența.  

 

ci dimpotrivă, el trebuie să fie ospitalier, amabil, modest, drept, evlavios, stăpân pe sine  

 

Mai departe, un conducător de comunitate trebuia să fie un om deschis față de semeni, altruist, echilibrat, drept în judecată, sfânt în intenție, abținându-se de la rău. Orice încălcare a acestor criterii de selecție ar trebui să fie sancționată de comunitatea creștină, deoarece exemplul rău dat de conducători atrage dizgrația divină și decăderea bisericii. Deopotrivă cu mila pentru păcătoși trebuie să existe intransigență în sancționarea păcatelor conducătorilor și membrilor. Numai așa va exista o certitudine deplină în Biserica lui Iisus Hristos.  

 

și perseverent în cuvântul de învățătură al credinței, încât să poată îndruma și pe alții să urmeze principiile sănătoase și să-i corecteze pe cei care i se opun.  

 

Un adevărat conducător va avea capacitatea de a învăța pe ceilalți calea lui Dumnezeu. Deopotrivă va ști să mânuiască Cuvântul pentru a sfătui și combate, în funcție de situație, pe cei cu care are de-a face. Acest discernământ în folosirea Cuvântului este un dar al Duhului Sfânt ce conferă o deosebită valoare unui conducător. Nu este simplu să menții curată învățătura pe care o dai altora. Tendința naturală este de a lăsa lucrurile în dorința lor, ceea ce cu certitudine aduce pierderea puterii interioare. Prezentarea Cuvântului presupune un continuu proces de învățare și modelare interioară prin studiul Bibliei.  

 

În special între cei circumciși există multe persoane ce dovedesc indisciplină, vorbire fără rost și spirit de înșelăciune.  

 

O falsă religie conduce invariabil la revoltă și înșelăciune, deoarece elementul interior lipsește, totul constând din forme exterioare și atât. Înșelăciunea și ipocrizia sunt semnele ce marchează o religie ce nu are legătură cu Dumnezeu. De aceea, recunoașterea învățăturilor false este de cea mai mare importanță. În continuare, înșelăciunea presupune multă vorbărie în a ademeni pe cei ce nu sunt avizați despre pericol. Mai departe, prin primirea a ceea ce este fals se ajunge în final la revoltă pe față împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Acest proces nefast se poate întâmpla ori de câte ori nu există o urmărire atentă a evoluției morale a comunității.  

 

Să li te opui vehement fiindcă aceștia distrug nenumărate familii prin propagarea unor învățături imorale cu scopul dobândirii de foloase necuvenite.  

 

Un predicator al Evangheliei trebuie să fie capabil să contracareze influența persoanelor nesfinte, prin Cuvântul pe care îl prezintă. De regulă, învățăturile false sunt promovate cu scopul câștigului de avantaje materiale din partea celor înșelați. Acest lucru nu este de multe ori evident de la început. De aceea, demascarea ipocriziei reprezintă o sarcină nu tocmai ușoară din partea conducătorului de comunitate. Pe de altă parte, pe terenul Cuvântului este mult mai simplu să dovedești erorile unor falși învățători.  

 

Astfel, un așa-zis profet de-al lor a spus: „De la început cretanii au fost mincinoși, răi asemenea animalelor sălbatice, lacomi și delăsători.”  

 

Falșii profeți sunt, de asemenea, o categorie de oameni ce va exista de-a lungul istoriei, prezentând mesaje inventate ca venind de la Dumnezeu. Astfel de idei, ce generalizează trăsăturile de caracter ale unor persoane cu reputație îndoielnică la scara unui întreg popor, nu pot fi decât false, având dorința de a sublinia diferențele cu scopul de a induce în eroare și de a promova elitismul – adică unii oameni sunt mai presus decât ceilalți. A considera o anumită etnie, în bloc, ca fiind „mincinoasă, rea și leneșă”, reprezintă nu numai o nedreptate, dar și un act de desconsiderare și înjosire a semenilor. În acea situație, iudaizanții căutau să-și atragă adepți dintre neamuri, prin desconsiderarea originii celor ce nu erau iudei, tratându-i ca persoane de rang inferior, o practică ce se întâlnește întotdeauna printre cei ce promovează idei rasiste și xenofobe.  

 

Această declarație este adevărată și să îi respingi cu toată puterea pentru a-i aduce înapoi la o credință sănătoasă  

 

Sănătatea credinței depinde mult de calitatea celui ce este conducător, de capacitatea sa de a transmite mesajul vieții veșnice. Printre instrumentele de călăuzire ce trebuie să fie utilizate în funcție de situație, nu este de neglijat avertizarea celor ce se află pe o cale greșită. Din cauza faptului că nu se spune lucrurilor pe nume, se ajunge la fățărnicie și ascunderea adevărului duce întotdeauna la deteriorarea relațiilor dintre oameni, cu impact asupra credinței în Dumnezeu. De aceea, este necesar să veghem asupra drumului pe care mergem și să dă avertizările de rigoare celor ce au nevoie de acestea.  

 

și să nu dea atenție fanteziilor iudeilor sau poruncilor oamenilor care se îndepărtează de adevăr.  

 

Tradițiile inventate de oameni sunt cel mai mare obstacol în dezvoltarea credinței inspirată de Dumnezeu. Ele încetinesc avansarea lucrării Evangheliei, blocând inițiativa și reducând religia la ritualuri lipsite de conținut. Un astfel de „aluat al fariseilor” conduce în mod sigur la pierderea credinței și evlaviei, ce se traduce în cele din urmă prin întoarcerea de la adevăr. Deopotrivă cu idolatria lumii, tradițiile ce nu vin de la Dumnezeu sunt un pericol major pentru mesajul divin.  

 

„Totul este necurat pentru cei necurați,” astfel pentru cei întinați și lipsiți de credință nimic nu rămâne curat, ci totul le apare murdar așa cum le sunt, de fapt, gândurile și conștiința.  

 

Inocența și întinarea depind de calitatea gândirii fiecărui om. Percepția pe care o avem asupra realității va influența realitatea însăși. Un om cu o percepție deformată, păcătoasă, va propaga o influență rea în tot ceea ce face. Similar, o persoană al cărei cuget a fost curățat, înălțat prin Cuvântul lui Dumnezeu, va avea o influență bună asupra celorlalți în tot ceea ce face. Această calitate interioară trebuie să fie în permanență cultivată și avută în vedere la desemnarea conducătorilor de comunitate.  

 

Unii ca aceștia declară că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar în realitate Îl resping prin faptele lor demonstrând că sunt niște persoane detestabile, indisciplinate și incapabile să practice binele.  

 

În opoziție stau falșii conducători, persoane dornice să ocupe locuri de frunte, dar al căror caracter este necorespunzător, afectat de vicii și dorințe nesfinte. Cel mai înjositor lucru pentru religia lui Iisus Hristos este să lauzi pe Dumnezeu și după aceea să-L trădezi cu fapta. Duplicitarismul este o trăsătură definitorie a celor nesfinți, ce încearcă să acceadă la pozițiile de răspundere din lucrarea lui Dumnezeu. Rezultatul promovării unor astfel de oameni nu poate fi decât ruinarea comunității, pervertirea misiunii acesteia, unirea cu lumea și, lucrul cel mai grav, pierderea binecuvântării prezenței divine.