Cartea Profetului Ioel (Ioil) – Capitolul 1  

 

Cartea profetului Ioel (Ioil) descrie venirea Zilei Judecății lui Dumnezeu împotriva celor care comit nelegiuirea atât din poporul sfânt, cât și din lume. Judecata însă începe cu Israel, dar continuă ulterior cu neamurile. Chemarea este la pocăință pentru ca astfel, judecata să nu distrugă poporul sfânt, fiindcă doar cei credincioși vor putea rezista acestui timp de cernere și judecată.  

 

Imaginile care redau judecata sunt vii și dinamice, cu elemente militare, ilustrând asaltul unei cetăți de trupe adversare. Cu toate acestea, nu este vorba despre o armată formată din oameni, ci mai degrabă despre oștirea cerului în fruntea căreia avansează chiar Cel Atotputernic. Conceptul folosit este de „Ziua Domnului”, o zi a mâniei, fără milă, în care niciun om nelegiuit nu poate să scape.  

 

Mesajul totuși este plin de speranță, deoarece se oferă soluția pocăinței și primirii Duhului Sfânt ca pregătire pentru a intra în Imperiul lui Dumnezeu. Ultimul capitol este dedicat acțiunii divine de a elibera pe poporul Său. De fapt, Judecata divină are drept scop mântuirea celor credincioși din mijlocul unei lumi ostile, gata de a-i distruge. Venirea Celui Atotputernic nu este așadar doar o distrugere a celor răi, ci și o eliberare a celor credincioși de mulțimile adunate contra lor. Conceptul este reprezentat simbolic prin „Valea lui Iosafat”, sau „Valea Judecății”, un moment istoric în care Domnul apare în mod neașteptat oprind avansarea mulțimilor venite să nimicească pe poporul sfânt. La finalul acestei judecăți, Domnul ia în stăpânire pe poporul Său pentru a domni direct în veșnicie. Finalul zilei judecății este teocrația sau domnia lui Dumnezeu peste întregul pământ și oferirea acestuia ca moștenire poporului sfânt și credincios.  

 

Actualitatea cărții lui Ioel (Ioil) este evidentă și de folos în distingerea principiilor care vor trasa evoluția finală a istoriei acestui pământ. Întoarcerea la Dumnezeu, la Cuvântul Său reprezintă prin urmare o urgență pentru toți cei care vor fi martori ai revenirii în slavă a Celui Atotputernic pentru a domni în slavă cu sfinții Săi.  

 

Cuvântul Domnului care a fost spus lui Ioel (Ioil), fiul lui Petuel.  

 

„Cuvântul Domnului”: Ioel (Ioil) a primit un mesaj din partea Domnului pe care să-l prezinte înaintea poporului Israel. Profetul avea datoria de a exprima public acest mesaj, într-un mod convingător, fără a schimba în vreun fel înțelesul a ceea ce I-a fost revelat prin viziune. Redarea mesajului divin presupunea o anumită măiestrie în prezentarea detaliilor și a ansamblului, astfel încât oamenii să fie convinși de autenticitatea cuvintelor Domnului.  

 

Ascultați lucrul acesta, bătrâni! Și luați seama, toți locuitorii țării! S-a întâmplat așa ceva pe timpul vostru, sau pe timpul părinților voștri?  

 

„Bătrâni și locuitori ai țării”: Mesajul divin se adresat tuturor: conducători și oameni de rând. Domnul urma să realizeze un lucru incredibil, pe care nici ei, nici părinții lor nu îl mai văzuseră. Cunoașterea unui om este limitată de experiența proprie și de cea transmisă prin înaintașii săi. Dar ceea ce avea să se întâmple depășea cu mult tot ce fusese până în acea clipă. Cum te-ai simți în fața unui astfel de mesaj venit din partea lui Dumnezeu?  

 

Povestiți copiilor voștri despre lucrul acesta și copiii voștri să povestească la copiii lor și copiii lor să povestească neamului de oameni care va urma!  

 

„Să povestească”: Încă trei generații de oameni aveau să mai povestească despre ceea ce urma să se întâmple în generația contemporană lui Ioel (Ioil). Tipologia celor patru generații: una prezentă și trei următoare, se încadrează în pedepsirea nelegiuirii, așa cum apare din revelația lui Dumnezeu înaintea lui Moise (Deut. 34.7) „pedepsesc nelegiuirea părinților prin copii, până la a treia și a patra generație”. Înțelegem că o pedeapsă teribilă urma să vină asupra lor din cauza nerespectării intenției lui Dumnezeu, un lucru ce trebuia să fie luat în serios de Israel.  

 

Ce a lăsat nemâncat lăcusta Gazam, a mâncat lăcusta Arbeh, ce a lăsat lăcusta Arbeh, a mâncat lăcusta Ielec, ce a lăsat lăcusta Ielec, a mâncat lăcusta Hasil.  

 

„Ce a lăsat nemâncat ..”: Patru generații de lăcuste urmau să acționeze succesiv pentru a distruge recoltele și vegetația din Israel, o condamnare la înfometare, suferință și moarte a poporului lui Dumnezeu. De ce o astfel de judecată? Dacă exista o vinovăție atât de mare a poporului, nu erau și alte mijloace de convingere, încât nenorocirea să nu mai aibă loc? Scopul mesajului profetic era ca oamenii să își dea seama de cauzele morale a ceea ce avea să se întâmple și să se schimbe.  

 

Treziți-vă, bețivilor și plângeți! Văitați-vă toți cei ce beți vin, căci vi s-a luat mustul de la gură!  

 

„Vi s-a luat mustul”: Categoria celor ce consumă în exces băuturi alcoolice este larg răspândită în orice națiune. Aceasta este o formă de evadare din lumea prezentă și o scăpare de grijile ei. Deopotrivă este însă și fuga de responsabilitate, o viețuire ce ignoră cerințele lui Dumnezeu. Beția fizică este prin urmare un simbol al rătăcirii morale, o stare în care omul se crede în certitudine, deși se află într-o primejdie de moarte. De aceea, el trebuie să se trezească de îndată, până când nu este prea târziu.  

 

Căci în țara mea a năvălit un popor puternic și fără număr, cu dinți de leu și măsele de leoaică.  

 

„Un popor puternic și fără număr”: Un invadator de neînvins urma să vină asupra țării din cauza nelegiuirii. Lăcustele distrugeau recoltele, nimiceau și prădau totul. Astfel, se întindea spectrul unei catastrofe iminente. Cruzimea distrugerilor avea să fie pe măsura lăcomiei acestor insecte extrem de dăunătoare – fără limită. Cum putea Israel să reziste în astfel de condiții? Nu avea să fie șters de pe fața pământului? Nu era o pedeapsă prea mare? și totuși, oamenii erau îmbătați cu propriile planuri și nu realizau primejdia de moarte în care se găseau. Ei în continuare credeau că vor avea prosperitate în continuare.  

 

Mi-a pustiit via; mi-a făcut bucăți smochinul, l-a jupuit de coajă și l-a trântit jos; mlădițele de viță au ajuns albe!  

 

„Via și smochinul distruse”: Resursele de subzistență dispar una câte una, fără să se poată opri acest proces al distrugerii. Recolta mult așteptată nu mai este de găsit și nu poți face nimic decât să te uiți neputincios cum toată truda a fost în zadar. A investi cele mai alese lucruri, a depune un efort susținut și a face cele mai înțelepte planuri nu sunt suficiente pentru a avea succes în ceea ce faci. Dacă Dumnezeu nu aprobă lucrarea în cauză, atunci rezultatul va fi doar o deșertăciune ce nu poate fi recuperată. Unde este greșeala? De ce această muncă în zadar? Oare nu este suficientă doar munca omului? și când nu îți iese un lucru, de ce să nu muncești mai mult?  

 

Bocește-te, ca fecioara încinsă cu un sac după bărbatul tinereții ei!  

 

„Bocește”: Plânsul este expresia neputinței, a omului care nu mai poate face nimic, care s-a resemnat și își așteaptă doar sfârșitul. De ce această disperare? Profetul vede această realitate crudă venind peste poporul său și nu poate să rămână indiferent. El înțelege cât de gravă este situația și simte suferința celor ce vor trece prin evenimentele crude ce se profilau la viitor. Jalea provocată de pierderea recoltei cu greu poate fi măsurată în cuvinte, exprimând condamnarea unei întregi națiuni la dispariție. Așa cum o femei văduvă rămânea în antichitate lipsită de orice fel de sprijin, tot astfel Israel avea să fie abandonat în mâinile unei realități fără milă.  

 

Au încetat darurile de mâncare și sacrificiile de băutură din Casa Domnului; preoții, slujitorii Domnului, jelesc.  

 

„Încetarea închinării la Templu”: Din lipsa celor necesare pentru împlinirea ceremoniilor religioase, închinarea la templu încetează, ceea ce ne indică o stare de condamnare, disperare și blestem, adică pierderea legăturii cu Dumnezeu. Jalea preoților se adaugă plânsului poporului în fața unor lucruri pe care nu le poți influența. Revărsarea binecuvântărilor divine este esențială pentru supraviețuirea noastră, dar oamenii au tendința de a uita acest adevăr. Ei se cred în certitudine, chiar dacă Domnul trimite mesaje de avertizare despre condiția lor morală deficitară. Dacă nu mai poți apela la Dumnezeu, atunci ce mai poți să faci?  

 

Câmpia este pustiită, pământul întristat, căci grâul este distrus, mustul a secat, untdelemnul nu mai este.  

 

„Grâu, must și untdelemn”: Roadele pământului susțin existența oamenilor și a animalelor. Dacă ele dispar printr-un blestem distrugător, atunci viața tuturor este pusă în pericol. Un moment de maximă tristețe se așterne peste întregul pământ, o pustiire ce nu lasă loc speranței. De ce oare trebuia să vină nenorocirea peste poporul lui Dumnezeu? Când va conștientiza omul că este complet vulnerabil fără providența divină? De ce întoarce el spatele lui Dumnezeu, când toată susținerea vine de la El? Ce înseamnă să te întorci la El și să te închini cu adevărat? Societatea modernă merge în aceeași direcție de gândire, ce ignoră pe Dumnezeu și când vine nenorocirea nu își dă seama de adevărata cauză.  

 

Înmărmuriți, plugari, văitați-vă, vieri, din pricina grâului și orzului, căci bucatele de pe câmp sunt pierdute.  

 

„Plugari, vieri, ”: Toți cei implicați în lucrările agricole pierd ceea ce au investit ajungându-se la o situație fără ieșire. Profetul redă în imagini tulburătoare o viziune sumbră asupra viitorului și înțelege situația disperată a lui Israel. Nimic nu poate explica această pagubă și nimănui nu îi este clară greșeala comisă. Oamenii și-au făcut datoria, câmpul a fost arat și semănat, via a fost curățată și îngrijită, și cu toate, acestea recolta a fost distrusă. Nimic nu poate rezista armatei de lăcuste ce distrug totul în calea lor. Este vorba doar de o neșansă sau de ceva mai mult?  

 

Via este prăpădită, smochinul este veștejit, rodiul, finicul, mărul, toți pomii de pe câmp, s-au uscat și s-a dus bucuria de la copiii oamenilor!  

 

Toți pomii sunt distruși și nu poți decât să privești neputincios toată această scenă fără a putea face nimic. Cât de slab este omul în fața naturii, deși în mândria sa crede că o domină și o supune cum dorește. Chiar și cele mai puternice invenții nu pot să stea în fața fenomenelor naturale. Numai Dumnezeu poate controla pe deplin aceste forțe, doar Lui îi este supus universul. Doar El poate pune hotar tendințelor distructive ale naturii și să le oprească pentru a nu distruge viața pe pământ. Dar omul nu înțelege acest lucru și se bazează doar pe priceperea sa limitată și imperfectă.  

 

Încingeți-vă, preoți și plângeți! Bociți-vă, slujitori ai altarului; veniți și petreceți noaptea îmbrăcați cu saci, slujitori ai Dumnezeului meu! Căci au încetat darurile de mâncare și sacrificiile de băutură din Casa Dumnezeului vostru.  

 

În cuvinte ce sugerează groaza, se reiau imaginile de la templu, a slujbelor abandonate din lipsă de resurse. Nici măcar ritualurile religioase în care mulți își puneau speranța nu mai pot fi desfășurate. Unde este mândria preoților și a celor ce oficiau ceremoniile la Templu, fără a avertiza națiunea asupra dezastrului către care se îndrepta din cauza nelegiuirii? Acești oameni au redus religia doar la o formă și doar la un ritual, fără a înțelege nevoia unei legături de suflet cu Dumnezeu. În locul invocării continue a prezenței divine în viața oamenilor, ei au predicat o iluzorie speranță prin respectarea diferitelor prescripții, care nu pot remedia fondul problemei. În mare măsură acești preoți sunt vinovați și responsabili pentru ceea ce se întâmplă acum cu națiunea aleasă de Dumnezeu, dar care are parte de judecățile ce trebuie să vină peste cei nelegiuiți. Ei au amestecat nelegiuirea cu ceremoniile de sărbătoare în cinstea Domnului.  

 

Anunțați un post, chemați o adunare de sărbătoare; strângeți pe bătrâni, pe toți locuitorii țării, în Casa Domnului, Dumnezeului vostru și strigați către Domnul.  

 

„Un post, o adunare”: Tot poporul și toți conducătorii sunt în aceeași culpă, vinovăția de a fi părăsit pe Dumnezeu este asupra lor și ei trebuie să vină înaintea Domnului și să strige pentru îndurare. Nevoia cea mai mare este de întoarcere deplină a întregului Israel, o pocăință deplină a întregii națiuni, fără nicio excepție. Numai așa poate fi preîntâmpinat dezastrul ce urma să vină asupra lui Israel din cauza nelegiuirii. Doar în acest mod Dumnezeu putea interveni pentru a le oferi o cale de scăpare dintr-o situație altfel fără ieșire. Dar era oare conștient Israel de aceasta?  

 

Vai ce zi! Da, ziua Domnului este aproape, vine ca o pustiire de la Cel Atotputernic.  

 

„Ziua Domnului” este timpul în care Dumnezeu va pedepsi nelegiuirea de pe fața întregului pământ, distrugând tot ce este rău. Profetul vede venind această zi a judecății finale, când Domnul se va înfățișa ca Distrugător al răului de pe pământ. Natura își întrerupe cursul ei firesc și judecata este fără milă; harul s-a închis și toți cei care nu au căutat adăpost la Dumnezeu sunt găsiți ca vinovați și pedepsiți conform dreptății. Dar cine poate trece de Ziua Domnului? Cine poate rezista unor astfel de încercări? Semnele judecății Sale sunt interpretate ca fenomene naturale, deși ele anunță iminența venirii acestei Zile, când Domnul în persoană va veni pentru a sta față în față cu poporul Său și a pentru a judeca lumea de tot ceea ce s-a făcut pe pământ.  

 

Nu s-a prăpădit hrana sub ochii noștri? Și n-a pierit bucuria și veselia din Casa Dumnezeului nostru?  

 

„Hrana a dispărut”: Cum poți să te mai bucuri de viață cânt sursele de hrană dispar, ca și cum nici nu ar fi existat vreodată? Cu greu poți să îți mai găsești sensul în astfel de condiții și să te închini lui Dumnezeu pare un lucru lipsit de sens. Harul s-a retras, ia în față nu mai ai decât perspectiva distrugerii. Din nefericire, pedeapsa distrugătoare care trebuia să vină peste neamuri, a venit și peste Israel. Nu s-a făcut nicio diferență, poporul ales având aceeași soartă ca idolatrii și cei ce nu cunosc pe Dumnezeu. Să exerciți credință în astfel de momente reprezintă aproape o imposibilitate. Totuși, cine poate scăpa de această distrugere teribilă? Soluția este oferită chiar de profet și constă în întoarcerea la Dumnezeu printr-o pocăință deplină, fără de care distrugerea este sigură.  

 

S-au uscat semințele sub bulgări, grânarele stau goale și hambarele sunt stricate, căci s-a stricat semănătura.  

 

„Semănătura s-a stricat”: Susținerea vieții este condiționată de existența roadelor pământului. În momentul în care acestea dispar, viața devine imposibilă. În zadar au fost aruncate semințele pe ogor, fiindcă ploaia nu a venit și ele s-au uscat sub brazdă. Degeaba au fost pregătite grânarele, fiindcă nu a fost recoltă pe care să o strângi în ele. Și zadarnic au fost curățate hambarele, gata de a primi roadele pământului, fiindcă nu a existat nici măcar un bob care să fie puse în ele. Așadar, degeaba omul și-a făcut lucrarea de cultivare a câmpului, dacă Dumnezeu nu Și-a făcut partea prin revărsarea ploii din cer. Zadarnic este efortul omului fără susținerea lui Dumnezeu; nu are cum să reușească de unul singur fără El. Dar cât de repede se uită această lecție a dependenței de Cel care ne-a creat și ne-a așezat în mijlocul pământului pentru a-L lăuda prin vorbele și faptele noastre.  

 

Cum gem vitele! Cirezile de boi umblă buimace, căci nu mai au pășune; chiar și turmele de oi suferă!  

 

„Nu mai există pășune”: Cu disperare sărmanele animale își caută hrana, dar ea a dispărut. Fără ploaie atât roadele pământului, cât și pășunile încetează să mai existe. Cu omul și animalele sunt condamnate la dispariție. Degeaba oamenii și-au strâns cirezi de vite și turme de oi, fiindcă fără ploaie ele nu pot fi hrănite. Avem același principiu și anume, că în zadar lucrează omul, dacă Dumnezeu nu îl susține în ceea ce face. Chiar și cele mai mărețe planuri ajung să fie făcute de rușine.  

 

Către Tine, Doamne, strig, căci a mâncat focul izlazurile pustiei și para focului a pârlit toți copacii de pe câmp!  

 

„Izlazurile și copacii dispar”: Profetul este disperat și strigă cu putere către Dumnezeu pentru îndepărtarea judecăților sale. Orice urmă de vegetație dispare ca și cum nici nu ar fi existat. Vegetația a fost creată în ziua a treia a creației, cu scopul de a susține viața animalelor și a omului, care au fost creați în zilele cinci și șase. Prin distrugerea regnului vegetal, viața celor din urmă devine imposibilă. Practic, lucrurile sunt aduse la situația de la începutul zilei a treia, când pământul era lipsit de viață; o anulare a întocmirii formelor de viață pe pământ. Ziua Domnului este de fapt reversul alcătuirii lumii, așa cum citim în primul capitol al cărții Geneza. Rând pe rând sunt anulate lucrările făcute în diferitele zile ale primei săptămâni, până când în cele din urmă pământul redevine „pustiu și gol”. Nici astrele nu vor scăpa, devenind în final întuneric și dispărând de pe bolta cerească.  

 

Chiar și fiarele câmpului se îndreaptă doritoare către tine, căci au secat pârâurile și a mâncat focul izlazurile pustiei.  

 

„Râurile au secat”: Nici măcar animalele sălbatice nu scapă de judecata divină ce lovește pământul. Fără să mai existe ploaie, apele nu mai pot să curgă și animalele pădurii sunt condamnate alături de om la distrugere. De ce oare s-a ajuns în această situație? Este Dumnezeu supărat pe tot ceea ce trăiește pe pământ? Ziua Sa cea mare este destinată distrugerii celor ce I se împotrivesc de pe pământ, o zi a încheierii socotelilor. Este o întâlnire față către față cu Creatorul cerului și al pământului, în care toți cei răi sunt distruși. Omul s-a crezut stăpân pe situație, dar Ziua Domnului dezvăluie deșertăciunea unei astfel de pretenții. Numai Domnul este înălțat și autoritatea Sa strălucește cu putere și nimeni nu mai îndrăznește să I se opună.