Pentru început vom citi din Ioan 3.17-21. „Dumnezeu, într-adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie salvată prin El. Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a și fost judecat, fiindcă n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Și judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăște lumina și nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.”
În ce sens omul care are încredere în Dumnezeu și crede în Iisus Hristos nu este judecat? Înseamnă că mântuirea exclude judecata faptelor noastre?
Nu este nimic mai dăunător studiului biblic autentic, decât să despărțim ceea ce Dumnezeu a unit și să unim ceea ce Domnul niciodată nu a intenționat să unească. Astfel, analizând cuprinsul Bibliei vedem cum Evanghelia și Judecata se întrepătrund asemenea razelor curcubeului în nori, oferind imaginea unui Dumnezeu deopotrivă iubitor și drept. Însă niciodată nevinovăția nu va fi unită cu păcatul și omul care are încredere în Dumnezeu nu va rămâne sub guvernarea principiilor rele. De aceea, dacă credem în Iisus Hristos avem dovada unei judecăți de achitare și nu de condamnare. Prin urmare, sensul acestor versete este că noi suntem eliberați de acea judecată ce aduce condamnare și pedeapsă, tocmai fiindcă prin intermediul lucrării lui Iisus Hristos avem parte de o judecată de achitare și răscumpărare. Astfel, Evanghelia este o fațetă a Judecății și Judecata o fațetă a Evangheliei răscumpărătoare.
Dacă așa stau lucrurile, de ce oamenii „au iubit mai mult întunericul” și au respins oferta de har adusă de Iisus Hristos?
Lucrul care a determinat în mod hotărât respingerea lui Iisus Hristos, a fost o atitudine de înălțare de sine și de respingere a dovezilor ce mărturisesc despre faptul că noi suntem păcătoși, având nevoie de o salvare prin har, prin credință. Nu în ultimul rând, respingerea lui Iisus Hristos a fost rezultatul ignoranței celor ce au auzit mesajul Evangheliei, unită cu dorința de a rămâne în aceasta. Când ignoranța și încăpățânarea se unesc, rezultatul nu poate fi decât ruina.
Să mergem mai departe și să citim din Ioan 13.34-35: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții.”
În ce sens porunca iubirii semenilor a fost nouă pentru ucenici? De ce Iisus Hristos pune un accent deosebit pe acest aspect?
Într-o lume a egoismului și luptei pentru întâietate, iubirea de semen apare ca fiind ceva cu totul excepțional, diferit de regulile după care se ghidează societatea din jurul nostru. Această deosebire, în sensul pozitiv al cuvântului, nu face altceva decât să atragă într-un mod constructiv atenția, asupra faptului că există o putere specială cu cei care se încred în Dumnezeu prin Iisus Hristos. Porunca era nouă, fiindcă măsura iubirii enunțate de Iisus Hristos este pusă nu pe un factor subiectiv, ceva în genul „ca pe tine însuți”, ci pe un model perfect, adică „așa cum v-am iubit Eu”. Prin urmare, standardul este mult mai înalt și mărturia mult mai puternică, lucru esențial pentru prezentarea credinței în Iisus Hristos.
Pentru a reliefa legătura dintre credință și ascultarea de Dumnezeu, vom citi din Ioan 14.15-21. „Dacă Mă iubiți, veți respecta poruncile Mele. Și Eu voi ruga pe Tatăl și El vă va da un alt Apărător, care să rămână cu voi în veac; și anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, fiindcă nu-L vede și nu-L cunoaște; dar voi Îl cunoașteți, căci rămâne cu voi și va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi. Peste puțină timp, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veți vedea; fiindcă Eu trăiesc și voi veți trăi. În ziua aceea, veți cunoaște că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteți în Mine și că Eu sunt în voi. Cine are poruncile Mele și le păzește, acela Mă iubește; și cine Mă iubește, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi și Mă voi arăta lui.”
Ce relație există între iubirea de Dumnezeu și ascultarea de poruncile Sale? De ce este important să înțelegem acest lucru?
Așa cum mântuirea nu exclude judecata divină, tot astfel iubirea de Dumnezeu nu are cum să anuleze ascultarea de poruncile Sale. Nu există nici un fel de contradicție în termeni când ne referim la viața de credință. Respectarea poruncilor lui Dumnezeu devine posibilă celui ce are încredere în Iisus Hristos, din cauză că Duhul Sfânt este trimis în inima sa pentru a-l transforma interior, realizând cea mai de seamă minune din cer și de pe pământ, numită: „renaștere”. Dacă nu vom înțelege acest lucru, atunci vom ajunge la o înțelegere greșită a planului de salvare, lucru ce ne va conduce la o experiență greșită, cu riscul de a pierde viața veșnică.
În ce sens Iisus Hristos se întoarce la cel credincios prin intermediul Duhului Sfânt? Ce legătură există cu ascultarea dorinței lui Dumnezeu?
Dacă Duhul Sfânt vine în inima celui credincios, atributele caracterului lui Iisus Hristos, ale modului Său de a fi, încep să ne fie transmise, astfel că omul ajunge să împlinească dorința lui Dumnezeu, într-un mod similar cu cel manifestat de Fiul lui Dumnezeu când era pe pământ. Trebuie bineînțeles, că nu facem referință la o experiență abstractă, separată de aspectele concrete ale vieții, ci de o transformare interioară autentică, ce nu poate fi contrafăcută. Mântuirea exprimă în cel mai înalt grad puterea transformatoare a lui Dumnezeu asupra sufletului omenesc și energii speciale se vor manifesta în cel credincios.
Să analizăm acum Ioan 15.9-12. „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi. Rămâneți în dragostea Mea. Dacă respectați poruncile Mele, veți rămâne în dragostea Mea, după cum și Eu am urmat poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, și bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții, cum v-am iubit Eu.”
Cum putem rămâne în dragostea lui Dumnezeu, dacă respectăm poruncile divine? Cum se poate transpune relația de iubire dintre Tatăl și Fiul, între noi și Iisus Hristos?
Iubirea lui Dumnezeu ne conduce la dorința de a împlini dorința lui Dumnezeu, acest lucru fiind datorat afecțiunii puternice care o avem față de Creatorul nostru. În acest sens, iubirea divină ne conduce la ascultarea deplină a dorinței Sale. Pe de altă parte, ascultarea de poruncile lui Dumnezeu întărește iubirea noastră față de Dumnezeu, oferind elemente practice și imediate de materializare a acesteia. Iubirea divină este activă, manifestându-se de îndată ce ea vine în sufletul omenesc, ea fiind opusă principiului rău, care, de asemenea, nu poate să rămână ascuns în inima oamenilor.
Să citim acum din Ioan 17.1-3. „După ce a vorbit astfel, Iisus Hristos a ridicat ochii spre cer și a zis: Tată, a sosit ceasul! Proslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viața veșnică tuturor acelora, pe care I i-ai dat Tu. Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.”
De ce viața veșnică este în cele din urmă exprimată prin cunoașterea de Dumnezeu? De aceasta este rațiunea supremă pentru care vom intra în Imperiul cerului?
Cunoașterea de Dumnezeu presupune o evoluție continuă către ceea ce este perfect, către Creatorul nostru. Practic, nu vom ajunge niciodată să Îl cunoaștem pe deplin pe Dumnezeu, fiindcă întotdeauna va mai rămâne ceva de învățat, un ideal de atins sau vreun lucru de care nu avem știință. Așadar, la nesfârșit noi vom cunoaște pe Dumnezeu și acest lucru este esența vieții veșnice, scopul ei în cele din urmă. Cine nu s-a pregătit din viața de pe pământ pentru acest lucru, nu va putea să se bucure în cer, dacă ar fi să intre în acel loc.
Să vedem acum o cale foarte concretă de a-L cunoaște pe Dumnezeu și vom citi din 1 Ioan 2.3-5. „și prin aceasta știm că Îl cunoaștem, dacă respectăm poruncile Lui. Cine zice: Îl cunosc și nu păzește poruncile Lui, este un mincinos și adevărul nu este în el. Dar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns perfectă; prin aceasta știm că suntem în El.”
De ce cunoașterea de Dumnezeu presupune ascultarea de poruncile Sale? Cum se înțelege acest lucru?
Poruncile lui Dumnezeu exprimă natura Sa, modul Său de a fi, esența Sa și când noi respectăm dorința Sa, ajungem să percepem măreția morală a Creatorului nostru și suntem înălțați pentru a putea privi slava Sa. Pe de altă parte, dacă noi ignorăm cerințele divine, atunci ne va fi imposibil să putem înțelege căile Sale și să avem o imagine clară a ceea ce înseamnă Dumnezeu. Cunoașterea presupune o acțiune continuă, un exercițiu hotărât de armonizare interioară și exterioară cu Domnul nostru, o preocupare plină de abnegație de a aplica și înțelege principiile care stau la baza existenței universului.
Vom trece mai departe pentru a examina un caz concret de aplicare a învățăturilor divine și vom citi din 1 Ioan 2.7-11. „Preaiubiților nu vă scriu o poruncă nouă, ci o poruncă veche, pe care ați avut-o de la început. Porunca aceasta veche este Cuvântul, pe care l-ați auzit. Totuși vă scriu o poruncă nouă, lucru care este adevărat atât despre El, cât și despre voi; căci întunericul se împrăștie și lumina adevărată și răsare chiar. Cine zice că este în lumină și urăște pe fratele său, este încă în întuneric până acum. Cine iubește pe fratele său, rămâne în lumină și în el nu este nici un prilej de poticnire. Dar cine urăște pe fratele său, este în întuneric, umblă în întuneric și nu știe încotro merge, fiindcă întunericul i-a orbit ochii.”
Ce contradicție trebuie să fie evitată în viețile celor care doresc să Îl urmeze pe Iisus Hristos?
Pericolul cel mai mare pentru un om care se decide să meargă pe calea care duce la cer, este de a nu lăsa ca adevărul biblic să-i transforme viața și să se mulțumească doar cu o cunoaștere superficială a principiilor Împărăției cerului. Nimic nu este mai primejdios pentru sufletul omenesc, decât încercarea de a trăi după un standard dublu, având o imagine exterioară pe care trebuie să o menții cu scopul de a fi văzut bine de ceilalți și o viață interioară, aflată într-o directă opoziție. Nu este greu să ajungi să fii fariseu, dar este infinit mai dificil să fii consecvent cu ceea ce afirmi că reprezintă crezul vieții tale. Fără o schimbare a ceea ce este în interiorul nostru, nu va fi posibil să trăim principiile de viețuire creștină și cel mai clar acest lucru va fi vizibil în relațiile pe care le avem cu semenii noștri.
Vom citi acum un îndemn care ne este adresat în 1 Ioan 4.7-9. „Preaiubiților, să ne iubim unii pe alții; căci dragostea este de la Dumnezeu. Și oricine iubește, este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu; fiindcă Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu față de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.”
De ce este important să transpunem principiile iubirii în viața de zi cu zi? De ce nu putem iubi pe Dumnezeu cât timp manifestăm dezinteres sau chiar ură față de semeni?
Iubirea este una singură, fie că ne referim la afecțiunea pe care o avem față de Dumnezeu, fie că facem referință la semenii noștri. De aceea, dacă într-o sferă de aplicare a iubirii dovedim un standard mediocru, sau de proastă calitate, atunci cu certitudine avem de-a face cu un sentiment de calitate inferioară în toată sfera sa de acțiune. Trebuie să înțelegem că nu putem să dăm propria noastră definiție la principiile cosmice revelate de Dumnezeu prin intermediul Bibliei, în genul: credinței, iubirii, devoțiunii și a altora în genul acestora. De aceea singura opțiune este de a dezvolta conceptul divin în armonie cu intenția autorului, adică a Creatorului nostru.
Să citim acum din 1 Ioan 3.21-24. „Preaiubiților, dacă nu ne osândește inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu. Și orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă respectăm poruncile Lui și facem ce este plăcut înaintea Lui. Și porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Iisus Hristos și să ne iubim unii pe alții, cum ne-a poruncit El. Cine păzește poruncile Lui, rămâne în El și El în el. Și cunoaștem că El rămâne în noi prin Duhul, pe care ni L-a dat.”
Care este fundamentul îndrăznelii pe care trebuie să o avem înaintea lui Dumnezeu?
Pentru a nu deveni încumetare, îndrăzneala pe care trebuie să o avem înaintea Creatorului nostru trebuie să se bazeze pe o conștiință curată, ce nu se poate obține decât prin respectarea intenției lui Dumnezeu. Dacă vom ignora această etapă necesară, vom ajunge să înaintăm pe o direcție greșită, primind în cele din urmă condamnare, mai degrabă decât binecuvântare. Cercetarea de sine este prin urmare fundamentală pentru a ști cum stăm în relație cu Dumnezeu și astfel, să putem să venim înaintea Sa cu o conștiință curată, care să primească binecuvântarea și nu blestemul.
Și acum, vom citi un ultim text biblic din 1 Ioan 5.1-5. „Oricine crede că Iisus Hristos este Iisus Hristosul, este născut din Dumnezeu; și oricine iubește pe Cel ce L-a născut, iubește și pe cel născut din El. Cunoaștem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu și respectăm poruncile Lui. Căci dragostea de Dumnezeu stă în respectarea poruncilor Lui. Și poruncile Lui nu sunt grele; fiindcă oricine este născut din Dumnezeu, învinge lumea; și ceea ce câștigă victorie asupra lumii, este credința noastră. Cine este cel ce a învins lumea, dacă nu cel ce crede că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu?”
Este greu sau ușor să respectăm poruncile lui Dumnezeu? Cum putem înțelege acest lucru?
Dacă vom citi cu atenție ceea ce spune apostolul Ioan, vom înțelege că respectarea poruncilor lui Dumnezeu este un lucru ușor pentru orice om care trăiește experiența „nașterii din nou”, devenind copil al Celui Prea Înalt. Prin urmare, răspunsul este clar și anume că nu este greu să respectăm dorința divină, dacă interiorul nostru este adus în armonie cu Ființa Sa, când valorile divine sunt asimilate în viața noastră ascunsă, în mintea noastră, în sufletul nostru. Așadar, pentru a avea plăcere în a asculta de Dumnezeu, trebuie ca dragostea Sa să ne transforme interior și valorile dreptății, iubirii și credinței să prindă un contur ferm și definitiv în mintea noastră. În concluzie, nu este greu pentru un copil al lui Dumnezeu să respecte dorința divină, însă altfel putem spune că este imposibil să vorbim de ascultare, ci doar de o progresivă revoltă.
În concluzie, cum poate fi revelată în noi ascultarea dorinței lui Dumnezeu?
Răspunsul este simplu și astfel, e măsură ce iubirea Sa este tot mai mult revelată în noi, interiorul va începe să fie transformat pentru a reflecta și asimila slava divină. În acest mod, noi suntem aduși în punctul în care să renunțăm la tot ceea ce nu este în armonie cu natura divină și să primim un nou sens al vieții, o nouă identitate, de fapt adevărata identitate a noastră, pe care am fi cunoscut-o de la început, dacă nu ar fi existat răul pe pământ. După aceea, impulsurile naturii divine ne vor călăuzi în ascultarea progresivă a dorinței lui Dumnezeu exprimate prin Biblie. De aceea, calea sigură care duce la revelația ascultării de Dumnezeu în noi, constă în a primi iubirea Sa și în a-i permite să se manifeste în armonie cu intenția Creatorului. Astfel, Iisus Hristos va trăi prin noi și se va împlini cuvântul: Iisus Hristos în noi, speranța slavei!
