Mărturisirea Vinovăției și Închinarea
Mărturisirea ocupa un loc central în închinarea poruncită în Vechiul Testament, așa cum citim în următoarele versete:
„Când cineva, fiind pus sub jurământ ca martor, va păcătui, nespunând ce a văzut sau ce știe, și va cădea astfel sub vină, sau când cineva, fără să știe, se va atinge de ceva necurat, fie de hoitul unei fiare sălbatice necurate, fie de hoitul unei vite de casă necurate, fie de hoitul unei târâtoare necurate, și va băga apoi de seamă și se va face astfel vinovat; sau când cineva, vorbind cu ușurință, jură că are să facă ceva rău sau bine, și nebăgând de seamă la început, bagă de seamă mai târziu, și se va face astfel vinovat: Când cineva, deci, se va face vinovat de unul din aceste lucruri, trebuie să-și mărturisească păcatul. Apoi să aducă lui Dumnezeu ca sacrificiu de vinovăție, pentru păcatul pe care l-a făcut, o parte femeiască din turmă, și anume, o oaie sau o capră, ca sacrificiu ispășitor. Și preotul să facă pentru el ispășirea păcatului lui.” — Levitic 5.1-6
Observăm cu ușurință cum prezentarea era o etapă obligatorie în dobândirea iertării lui Dumnezeu în cazul în care cineva făptuia un păcat. Înțelegem că fără acest lucru, nu se putea aduce un sacrificiu ispășitor prin care să fie îndepărtată vinovăția dinaintea lui Dumnezeu. Așadar, niciodată nu trebuie să ne închinăm înaintea Sa, fără a ne declara problemele și greșelile, fiindcă altfel nu vom putea depăși starea de vinovăție care stă asupra noastră și se interpune între noi și Dumnezeu.
Dacă vorbim despre o vindecare deplină, atunci ea trebuie să se întâmple în interiorul nostru prin prezentarea problemelor cu care ne confruntăm, recunoscându-ne greșelile și exprimând dorința pe care o avem de a fi eliberați de acele lucruri ce ne îndeamnă la rău. Din nefericire, cel mai adesea venim înaintea lui Dumnezeu având o conștiință ce ne învinovățește și în loc să exprimăm lucrurile care ne apasă, încercăm să le facem uitate, să le ascundem și să ne facem că nu le vedem. Dar orice vindecare autentică începe prin reliefarea simptomelor afecțiunii pe care o avem, chiar dacă acest proces este dureros. Nu există o altă cale: prezentarea este înaintea închinării. În mod simbolic, prin prezentare și sacrificiu, vinovăția era transpusă asupra sfântului locaș.
Curățarea Templului
Vom citi acum următoarele versete:
„Să stropească pe altar cu degetul lui de șapte ori din sânge, și astfel, să-l curețe și să-l sfințească de murdăriile copiilor lui Israel. Când va isprăvi de făcut ispășirea pentru sfântul locaș, pentru cortul întâlnirii și pentru altar, să aducă țapul cel viu. Aaron să-și pună amândouă mâinile pe capul țapului celui viu, și să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel și toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul țapului, apoi să-l izgonească în pustie, printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. Țapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie, să-i dea drumul.” — Levitic 16.19-22
Aceste versete exprimă lucrarea pe care o făcea marele preot în ziua ispășirii, când toată vinovăția lui Israel era îndepărtată și „dusă în pustie”. Vedem cum toată vinovăția transferată simbolic asupra locașului sfânt era prin intermediul marelui preot pusă asupra unui animal, ce era ulterior trimis în pustie, poporul lui Dumnezeu rămânând curat și fără pată. Modalitatea de transpunere a păcatelor de la sfântul locaș către animalul ce urma să fie alungat în pustie era tot prin intermediul prezentării.
Putem spune, punând laolaltă ceea ce am citit până în clipa de față, că orice transfer de vinovăție, orice eliberare de povara acesteia, presupunea ca mijloc de transmitere prezentarea. Pe de o parte, închinătorii își mărturiseau păcatele și prin sacrificiu, vina era transpusă asupra sfântului locaș. Pe de altă parte, prin intermediul marelui preot, toată vinovăția simbolic acumulată era transferată în ziua ispășirii asupra unui animal și astfel, era îndepărtată din mijlocul poporului lui Dumnezeu.
Aplicarea este simplă pentru perioada în care ne aflăm: ori de câte ori ne prezentăm păcatele înaintea lui Dumnezeu, invocând sacrificiul care a fost adus pe Golgota pentru noi, vinovăția noastră este îndepărtată, fiind preluată în cadrul lucrărilor din Templul ceresc, unde Iisus Hristos este mijlocitorul nostru înaintea lui Dumnezeu. Iar la final, în baza aceluiași sacrificiu de pe Golgota (să nu uităm de cele aduse în ziua ispășirii), toată vinovăția declarată va fi îndepărtată pentru totdeauna, chiar și dinaintea lui Dumnezeu, lucru semnificat prin transferul vinovăției asupra țapului trimis în pustie. Astfel, cei credincioși sunt curățați cu totul de orice amintire în cărțile cerești asupra păcatelor comise. Sunt multe de comentat asupra acestui lucru, dar în momentul de față am dorit doar să conturez importanța prezentării păcatelor noastre înaintea lui Dumnezeu.
Pocăința și Îndepărtarea Mâniei Divine
Să vedem mai departe relația dintre prezentare și îndepărtarea mâniei lui Dumnezeu, fapt pentru care vom citi următoarele versete:
„Iar pe aceia dintre voi care vor mai rămâne în viață, îi va apuca durerea pentru fărădelegile lor, în țara dușmanilor lor; îi va apuca durerea și pentru fărădelegile părinților lor. Își vor declara fărădelegile lor și fărădelegile părinților lor, călcările de lege pe care le-au săvârșit față de Mine, și împotrivirea cu care Mi s-au împotrivit, păcate din pricina cărora și Eu M-am împotrivit lor, și i-am adus în țara dușmanilor lor. Și atunci inima lor netăiată împrejur se va smeri, și vor plăti datoria fărădelegilor lor. Atunci Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Iacob, Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Isaac și de legământul Meu cu Avraam, și Îmi voi aduce aminte de țară.” — Levitic 26. 39-42
Orice încălcare a intenției lui Dumnezeu atrage după sine mânia Sa, dacă nu există recunoașterea răului comis, adică prezentare și după aceea opinie de rău și întoarcere, judecata Sa distrugătoare devine sigură. Sunt multe persoane care doresc să-și liniștească în mod simplist conștiința cu faptul că Dumnezeu este prea îngăduitor, prea bun, pentru a aplica judecata sau că El nu cere ca noi să ne recunoaștem greșelile, acordând iertarea Sa sub forma unui cec în alb. Nimic nu este mai fals decât acest lucru.
Tocmai din această cauză, închinarea nu conduce la schimbarea caracterului și practic nu ne aduce vindecare, fiindcă întotdeauna se caută evitarea expunerii sincere a lucrurilor ce ne apasă conștiința prin invocarea puterii de purificare a sacrificiului adus de Iisus Hristos pe Golgota. De aceea, nu există nici pace sufletească, nici putere, nici lumină în practicile religioase, fiindcă noi dorim să intrăm în templul lui Dumnezeu pe altă cale decât pe singura poartă ce ne-a fost lăsată deschisă: prin prezentare și invocarea sacrificiului lui Iisus Hristos, urmate de părerea de rău pentru păcat și veghere în a umbla drept înaintea Domnului prin puterea Sa. Încercăm să evităm etapa obligatorie a vindecării noastre. De aceea, rezultatele sunt departe de așteptări.
În rezumat, putem spune că orice încălcare a intenției lui Dumnezeu atrage vinovăție și conduce, dacă nu se iau măsuri, la aplicarea în cele din urmă a judecății distrugătoare. Metoda de a scăpa din această condiție presupune prezentarea problemelor cu care ne confruntăm înaintea lui Dumnezeu, invocarea sacrificiului lui Iisus Hristos, părerea de rău pentru lucrurile înfăptuire și credința în lucrarea de îndepărtare a păcatului, ce se realizează prin intermediul mijlocirii din cer. În plan ceresc, toată vinovăția declarată este în cele din urmă îndepărtată în marea zi a judecății și astfel toți cei credincioși vor fi gata de a intra în Imperiul cerului. Acesta este marele plan al vindecării ce ne-a fost oferit în baza sacrificiului adus în urma primei veniri a Fiului lui Dumnezeu pe pământ.
Repararea Greșelilor Comise
Dar simpla prezentare este insuficientă fără remedierea răului produs prin neascultare de poruncile lui Dumnezeu. Să citim acum versetele:
„Spune copiilor lui Israel: Când un bărbat sau o femeie va păcătui împotriva aproapelui său, făcând o călcare de lege față de Domnul, și se va face astfel vinovat, să-și mărturisească păcatul, și să dea înapoi în întregime prețul lucrului câștigat prin mijloace necinstite, adăugând a cincea parte; să-l dea aceluia față de care s-a făcut vinovat.” — Numeri 5.6-7
Este clar că întotdeauna încălcarea intenției divine va afecta și pe ceilalți, nu numai pe noi înșine. De aceea, o adevărată prezentare a vinovăției trebuie să fie urmată de o reală schimbare a vieții, de o remediere a tuturor relelor comise, de întreprinderea de acțiuni hotărâte care să dovedească părerea noastră de rău. Bineînțeles, anumite aspecte nu vor mai fi remediate vreodată, dar scopul este ca în măsura în care se mai poate remedia ceva, acest lucru să se facă fără întârziere.
Prea adesea abstractizăm problema păcatului și a vinovăției, raportându-le la noi înșine și eventual la Dumnezeu. Este adevărat că implicații nemijlocite sunt legate de persoana proprie și de relația cu Dumnezeu ori de câte ori cedăm tentației și facem lucruri ce încalcă intenția divină. Însă nu mai puțin adevărat este faptul că orice nelegiuire are implicații imediate asupra a tot ce ne înconjoară, implicit asupra a ceea ce se întâmplă cu semenii noștri. Păcatul nu este un lucru abstract, ci un fapt cumplit de concret, determinând acțiuni distructive asupra semenilor noștri. Răutatea, avariția, lăcomia, hoția, dorința după întâietate și multe altele în genul acesta, nu numai că sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu, deformând grotesc caracterul celui ce le practică, dar deopotrivă, conduc la nedreptățirea semenului, la asuprirea lui, la deposedarea de ceea ce i se cuvine, la alterarea demnității celuilalt și la multe altele. De aceea, o adevărată prezentare se va vedea deopotrivă prin cuvinte și fapte. Cuvintele vor fi spuse înaintea lui Dumnezeu în principal, dar faptele vor fi făcute înaintea tuturor celor ce au fost afectați de nelegiuirile noastre.
Iertarea Vinovăției
Un beneficiu deosebit al exercițiului prezentării este cel redat în versetele: „Atunci Ți-am prezentat păcatul meu, și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: Îmi voi prezenta Domnului fărădelegile! Și Tu ai iertat vina păcatului meu. De aceea, orice om evlavios să se roage Ție la timp potrivită! Și chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge deloc.” — Psalmul 32.5-6
În cuvintele simple din acest psalm, este redat unul dintre cele mai mari beneficii ale prezentării păcatului prin primirea iertării lui Dumnezeu.
Dacă nu ar exista iertarea divină, atunci am fi pierduți în fărădelegile noastre. Dar calea către iertare trece prin etapa prezentării tuturor relelor pe care le-am comis și de care suntem într-un fel sau altul conștienți. Desigur, Dumnezeu va descoperi multe alte fapte rele, în măsura în care ne vom lăsa sub influența Duhului Sfânt. Dar evlavia autentică va presupune întotdeauna expunerea înaintea lui Dumnezeu, prin rugăciune, a tuturor lucrurilor ce ne apasă conștiința. Noi purtăm în interiorul nostru o povară de vinovăție care ne va distruge în cele din urmă la propriu și la figurat. Chiar dacă ne mințim pe noi înșine sau încercăm să ascundem urmele faptelor noastre rele, ele continuă să ne acuze, să strige împotriva noastră prin conștiință și prin ceea ce este consemnat în cărțile din cer. De aceea, avem nevoie să stingem aceste glasuri ce se ridică pe drept împotriva noastră, prin intermediul prezentării și părerii de rău ce se manifestă prin schimbarea atitudinii și prin fapte de evlavie.
Dacă vom încerca să sărim peste această etapă, atunci toată construcția interioară se va prăbuși. Fariseii din toate timpurile au încercat să clădească o religie care să evite o reală prezentare a păcatului și o opinie de rău pentru faptele rele. Inventând tot felul de ritualuri sau ascunzându-se în umbra literei Bibliei, au încercat să întocmească un sistem religios în care prezentarea, întoarcerea la Dumnezeu și schimbarea vieții să nu mai fie necesare și omul să își adoarmă conștiința prin ceremonii și tradiții, care să îl facă să creadă că este într-o bună relație cu Dumnezeu și să aibă o falsă asigurare că va beneficia de binecuvântările legământului sfânt.
Nimic mai fals în toată această abordare și Iisus Hristos a demascat ca fiind o contrafacere murdară o astfel de abordare a religiei pe care Dumnezeu a încredințat-o omului pentru vindecare deplină și salvare. Nu este simplu să stai, așa cum ești înaintea Domnului, adică „ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol”, să recunoști propria-ți stare, să mărturisești lucrurile prin care te-ai făcut vinovat și să invoci ca unică speranță sângele sacrificiului lui Iisus Hristos. Niciun fariseu nu ar primi așa ceva. De aceea, adevăratul creștinism presupune o cu totul altă abordare decât cea inventată de om.
Primirea Îndurării lui Dumnezeu
În același spirit vom citi următoarele versete: „Cine își ascunde fărădelegile, nu propășește, dar cine le mărturisește și se lasă de ele, capătă îndurare.” — Proverbe 28.13
Prin aceste cuvinte ale înțeleptului Solomon se exprimă legătura ce trebuie să existe între prezentare și întoarcerea la Dumnezeu, adică „abandonarea faptelor rele”, și îndurarea ce se primește de la Dumnezeu, și, de ce nu, și de la oameni. Răul de care trebuie să ne ferim cel mai mult este cel de a ne „ascunde fărădelegile”, de a ne minți că suntem într-o stare bună, când de fapt realitatea este cu totul alta. Practica lumii în care trăim este de ascundere a lucrurilor rele comise, o încercare de a da uitării totul.
Însă, cu o astfel de abordare se ignoră un aspect deosebit important și anume, că nimic nu este dat uitării din tot ceea ce am făcut de-a lungul vieții. Nu există o ștergere superficială cu buretele a lucrurilor comise și încercarea de a „prospera” ascunzând nelegiuirea reprezintă o întreprindere sortită eșecului. Chiar dacă efectele nu sunt resimțite pe deplin în această viață, ele vor fi depline în sentința condamnării pe care o va pronunța tribunalul ceresc la judecata din cer. Pe de altă parte, există o nerușinare și mai mare în expunerea fărădelegilor ca fiind virtuți și în afișarea fără scrupule a lăcomiei, poftei, trufiei și a altora în felul acesta, gândindu-se că în felul acesta se va câștiga sprijinul celorlalți, că se va obține admirație și popularitate și cel în cauză va prospera în felul acesta.
Dar și o astfel de abordare va sfârși în „focul” pedepsei divine și cei implicați vor fi supuși condamnării. În același timp, nu aș dori să ignor și situația în care există o prezentare a nelegiuirii, dar care nu este urmată de renunțarea la practicile păcătoase. Vedem că iertarea presupune pe lângă părerea de rău și depunerea unui efort susținut în renunțarea la faptele comise. Desigur, nu este ușor, dar ajutorul lui Dumnezeu ne stă la îndemână.
În toate aceste lucruri am încercat să prezint cât de importantă este prezentarea în dobândirea vindecării, lucrul ce este de cea mai mare importanță pentru existența noastră în această lume. Nu trebuie să ne lăsăm furați de aspectul înșelător al veacului în care trăim și să mergem mai departe în viață având în spate o povară de vinovăție, care ni se va dovedi fatală în cele din urmă. Această „bombă cu ceas” trebuie dezamorsată la timp. Dacă păcatele sunt recunoscute și merg înaintea noastră la judecată, avem dovada că ele vor fi șterse deopotrivă din conștiința noastră și din cărțile cerești. Aceasta înseamnă o împlinire deplină a „curățarea Templului”, așa cum Domnul ne-a promis.
Îndepărtarea Acuzațiilor
Să explorăm mai departe beneficiile prezentării în combaterea tendințelor rele din viața noastră și vom citi versetul: „Dacă nelegiuirile noastre mărturisesc împotriva noastră, lucrează, pentru Numele Tău, Doamne! Căci abaterile noastre sunt multe, am păcătuit împotriva Ta.” — Ieremia 14.7
Desigur, dacă nu le vom recunoaște, faptele rele vor vorbi împotriva noastră, așa cum încălcarea intenției lui Dumnezeu de Adam nu a putut rămâne ascunsă și niciomorârea lui Abel nu a rămas tăinuită de Cain. Problema noastră este foarte simplă, dar în același timp, profundă, prin faptul că nu dorim să recunoaștem când greșim și preferăm să lăsăm lucrurile în dorința lor, fără a le mai aduce aminte, gândind că timpul va șterge totul. Însă o astfel de abordare ignoră două mari „registre” ale faptelor noastre: conștiința noastră, care înregistrează totul, și evidențele cerești, unde, de asemenea, este notat orice eveniment din viața noastră. Nu avem cum să ascundem greșelile noastre și din aceste „cărți”, orice faptă rea „mărturisește” împotriva noastră, cerând o dreaptă judecată, care nu poate fi decât distrugătoare.
Singura metodă de contracarare a efectelor distructive produse de comiterea de fapte ce sunt împotriva intenției lui Dumnezeu este cea de a recunoaște răul comis, de a cere aplicarea iertării pe baza sacrificiului de pe Golgota și prin intermediul mijlocirii cerești și nu în ultimul rând, de a repara pe cât posibil consecințele și de a lupta împotriva repetării faptei în cauză. Dacă nu vom urma planul vindecării depline, atunci aceste consecințe vor veni în mod distructiv asupra noastră, atât în această viață, cât și la judecata finală.
Legământul dintre Om și Dumnezeu
Un exemplu extraordinar de prezentare îl găsim în cartea profetului Daniel, din care am selectat versetele:
„M-am rugat Domnului, Dumnezeului meu și I-am făcut următoarea prezentare: Doamne, Dumnezeule mare și înfricoșate, Tu, care ții legământul și dai îndurare celor ce Te iubesc și păzesc poruncile Tale! Noi am păcătuit, am săvârșit nelegiuire, am fost răi și îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile și orânduirile Tale.” — Daniel 9.4-5
Mărturisirea lui Daniel a avut în vedere păcatele înfăptuite de o întreagă națiune, fiindcă în cele din urmă, nu este vorba doar de ceea ce noi facem în mod nemijlocit, ci deopotrivă, tot de ceea ce se comite la scara întregului pământ. Întreaga omenirea se află sub incidența pedepselor distrugătoare ale lui Dumnezeu din cauza nelegiuirii și într-un fel sau altul, și noi suntem o parte a acestei lumi. În cazul de față nu putem spune că Daniel era vinovat de ceea ce mărturisea. De fapt, avem de-a face cu o rugăciune de mijlocire, în care profetul se identifică pe deplin cu poporul lui Dumnezeu, și se consideră o parte a acestuia, atât în ce privește pedeapsa, cât și binecuvântarea.
Nu este lipsit de importanță că datorită călcării de lege a strămoșilor noștri, începând cu Adam, toți am avut de suferit, căzând sub condamnare. Mărturisirea păcatelor comise de semenii noștri face parte din planul divin de restaurare a celor care nu simt nevoia întoarcerii la Dumnezeu. Fără a specula asupra acestui subiect, prezentarea a ceea ce este rău cu cei care ne sunt frați de credință sau în „Adam”, adică după trup, denotă o dorință neegoistă de a conduce pe ceilalți de la moarte la viață. Prin urmare, o adevărată prezentare nu reprezintă un efort individualist de a scăpa de judecată, lăsând pe ceilalți în dorința lor, ci deopotrivă, cu rezolvarea problemelor personale, ea va îmbrățișa cu dragoste pe orice om cu care venim în contact și chiar pe cei ce nu îi cunoaștem.
Niciodată prezentarea păcatului nu va rămâne fără urmări, în sensul că fie vom fi eliberați de povara vinovăției, fie vom fi provocați să părăsim calea adevărului. Uneori ambele se vor întâmpla ca să fim încercați despre sinceritatea dorinței noastre de a părăsi calea păcatului și de a urma pe cărarea nevinovăției.
Restaurarea Relației cu Dumnezeu
Să trecem acum la un alt aspect important legat de prezentarea vinovăției, mai precis vom analiza cum aceasta conduce la restaurarea relației cu Dumnezeu. Astfel, vom citi versetul: „Voi pleca, Mă voi întoarce în locuința Mea, până când vor recunoaște că sunt vinovați și vor căuta Fața Mea. Când vor fi în necaz, vor alerga la Mine.” — Osea 5.15
Există o succesiune a pașilor de întoarcere la Dumnezeu și prezentarea este primul dintre aceștia. Nu putem să căutăm pe Dumnezeu, atâta timp cât nu trăim sentimentul vinovăției personale, fiindcă doar „cei ce sunt bolnavi au nevoie de doctor”, după cum spunea Iisus Hristos. Dacă nu avem o astfel de convingere asupra adâncului vinovăției în care ne aflăm, atunci căutarea noastră va fi superficială și implicit, religia pe care eventual o vom practica va fi marcată de un amestec de lucruri omenești și anumite forme de închinare. O astfel de religie nu va conduce la salvare pe nimeni și a fi „nici cald, nici rece” este mai periculos decât să te afli la extremele nelegiuirii sau nevinovăției.
De multe ori, există persoane care vorbesc despre această stare de mijloc, dar chiar acestea sunt, de multe ori, afectate de sindromul în cauză în mod conștient sau nu. Cert este că putem să verificăm calitatea unei prezentări prin faptele care urmează. În cazul profetului Osea avem succesiunea: prezentare, căutare și alergare. Îmi place foarte mult acest ultim termen de „alergare” ce se produce când suntem „în necaz”. Bunătatea lui Dumnezeu este atât de mare, încât El permite problemelor să vină asemenea unui potop distrugător asupra noastră, în cazul în care doar astfel vom putea fi sensibilizați asupra problemelor cu care ne confruntăm pentru a veni la Dumnezeu.
Uneori Dumnezeu trebuie să ne lase în dorința noastră cea rea, pentru ca în cele din urmă, culegând roadele amare ale unor alegeri nefericite să ne dăm seama că am greșit, să ne smerim și să ne prezentăm vinovăția, cu dorința sinceră de îndreptare. De aceea, „spinii și pălămida”, pe care le întâlnim cu prisosință în viața noastră, pot deveni mijloace de recuperare dintr-o stare de suficiență înfumurată de sine și de ignorare a cerințelor divine, care prin ascultare ne-ar aduce fericirea.
Pe de altă parte, spiritul înfumurat și lacom își găsește locaș chiar și sub mantia religiei, făcând ravagii mult mai mari decât în situația în care se manifestă în haine atee. În astfel de cazuri, prezentarea fie este falsă, sub forma „rugăciunilor lungi” de care spunea Iisus Hristos, fie lipsește cu perfecțiune. Sunt sigur că este dificil pentru o persoană a cărui stil de viață este contrar intenției divine, dar care practică o formă de religie, să își dea seama de situația în care se află. Dar o cercetare atentă a faptelor vieții va aduce la lumină adevărata stare în care ne aflăm. În orice caz, este indicat să nu lăsăm să vină vremurile de întristare pentru a ne schimba viața și a scăpa de povara de vinovăție ce stă asupra noastră din cauza continuei păcătuiri. Orice amânare va aduce după sine o mânie ce nu se va putea stinge vreodată și în ziua judecății părerea de rău va fi zadarnică. Să nu ignorăm așadar, oferta harului lui Dumnezeu ce ne este pus la îndemână aici și acum.
Pregătire pentru Imperiul cerului
Vom trece acum la un alt aspect aflat în strânsă legătură cu prezentarea, și anume, la pregătirea pentru Imperiul cerului. Astfel, vom citi din versetele:
„În timpul acela a venit Ioan Botezătorul, și predica în pustia Iudeii. El zicea: Pocăiți-vă, căci Imperiul cerului este aproape. Ioan acesta este acela care fusese anunțat prin profetul Isaia, când zice: Iată glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiți calea Domnului, neteziți-I cărările. Ioan purta o haină de păr de cămilă, și la mijloc era încins cu un brâu de curea. El se hrănea cu lăcuste și miere sălbatică. Locuitorii din Ierusalim, din toată Iudeea și din toate împrejurimile Iordanului, au început să iasă la el; și, recunoscându-și păcatele, erau botezați de el în râul Iordan.” — Matei 3.1-6
Înfățișarea lui Ioan era în armonie cu mesajul pe care îl prezenta: venirea iminentă a Împărăției cerului. Astfel, el era gata de plecare, similar cu evreii în noaptea de dinaintea ieșirii din Egipt. Pregătirea pentru venirea Domnului presupunea, după cum am putut vedea, prezentarea păcatelor și primirea botezului ca semn al spălării de păcat realizată în dreptul celui credincios.
În cazul de față putem vorbi de un principiu ce se aplică de-a lungul întregii călătorii a creștinului pe drumul către Ierusalimul ceresc, în sensul în care printr-o constantă și progresivă prezentare a vinovăției, pe măsură ce devenim tot mai conștienți de ea, suntem conduși să primim botezul spălării de orice lucru ce ne întinează. Această curățare îmbracă deopotrivă aspectul eliberării de povara vinovăției, ce apasă cu putere asupra unei conștiințe trezite de Duhul Sfânt, precum și cel al ștergerii oricărei amintiri a nelegiuirilor comise înaintea lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, ideea botezului este similară celei de ispășire, așa cum am studiat din versetele despre ceremoniile ce se desfășurau la templul de la Ierusalim.
Cu toții dorim să intrăm în acea lume nespus mai bună pe care Domnul a promis-o, dar poarta de intrare este, așa cum am putut vedea, constituită din prezentarea vinovăției și a oricărui lucru ce conduce la despărțire dintre noi și Dumnezeu. Cu cât vom aprofunda și vom înainta în înțelegerea și practicarea acesteia, cu atât viața noastră se va îmbogăți prin transformarea interioară ce ne pregătește pentru acea zi când Domnul nostru va reveni.
Armonia cu Legea Divină
Să vedem în continuare și alte lucruri conectate cu prezentarea pe care trebuie să le adoptăm ca o practică normală în viețile noastre. Vom examina versetele:
„Toți cei care au fost vinovați fără să aibă Legea, fără Lege vor fi condamnați, dar cei care au fost vinovați în conformitate cu Legea, pe baza Legii vor fi condamnați. Fiindcă înaintea lui Dumnezeu, nu cei care au cunoștință de Lege, ci numai cei care se conformează prevederilor ei vor fi considerați nevinovați.
În consecință, aceia dintre popoarele lumii, care deși nu au primit Legea, dar care totuși respectă natural această Lege, demonstrează că Legea se află deja înscrisă în ei. Prin aceasta ei dovedesc că faptele Legii deja au fost însușite în mințile lor, lucru confirmat de maniera în care duhurile și gândurile lor fie se învinovățesc, fie se dezvinovățesc reciproc.
Aceste lucruri vor fi în cele din urmă revelate în Ziua când Dumnezeu va judeca gândurile ascunse ale oamenilor, conform cu Evanghelia prezentată de mine, prin Iisus Hristos.” — Romani 2.12-16
Nu este simplu să ignori glasul conștiinței care îți spune ce este bine și ce este rău. Cu toate acestea, omul s-a obișnuit să nu mai dea atenție acestui simț interior pe care Dumnezeu nu l-a lăsat să se piardă o dată cu căderea în păcat. Conștiința morală nu reprezintă un lucru ce se dobândește prin educație și religie. Acestea doar o dezvoltă, o cizelează, după caz. Izvoarele conștiinței morale sunt adânc înscrise în adâncul inimii de Creator, astfel că indiferent de locul și timpul în care trăim să avem precis determinate limitele adevărului veșnic, ce nu cunoaște schimbare.
Cercetările psihologice vor continua asupra acestor lucruri, dar cert este că nimic nu va putea să anuleze conștiința cu care am fost înzestrați de Creator. Adevărul poruncilor morale ale lui Dumnezeu privind închinarea, respectarea vieții și a demnității umane, a drepturilor celorlalți și a altora în genul acestora, exprimate succint în Decalog, sunt adânc inscripționate în inimile oamenilor, indiferent de cultură sau epocă. De aceea, la judecată această conștiință va declara pentru sau împotriva noastră și nimeni nu o va putea anula vreodată.
Această mărturie o purtăm înăuntrul nostru și în loc să încercăm să îi stingem glasul, trebuie ca presați de ea, să alergăm la Salvatorul nostru pentru a dobândi iertare și transformare, astfel ca în final să ajungem să acționăm în armonie cu conștiința pe care o purtăm. Strigătul ei ne deranjează, ne creează disconfort, ne strică viața, cel puțin așa credem, când de fapt, sesizând primejdia pedepsei distrugătoare de la sfârșit, ea caută să ne atragă atenția să ne schimbăm cursul vieții. Mărturisirea noastră trebuie să fie aceeași cu a conștiinței pe care o purtăm, dacă dorim ca ea să fie autentică, primită și efectivă.
Vindecarea Celor în Suferință
În final, vom examina cum prezentarea poate să ne aline suferințele, de multe ori, fizice, cu care ne confruntăm. Vom citi versetele:
„Rugăciunea făcută cu credință va salva pe cel bolnav, și Domnul îl va însănătoși; și dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. Mărturisiți-vă unii altora păcatele, și rugați-vă unii pentru alții, ca să fiți vindecați. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui nevinovat.” — Iacob 5.15-16
Există o legătură directă dintre vinovăție și suferință sau chiar boală în multe situații. Dacă vom încerca să evităm prezentarea a ceea ce am greșit, atunci tensiunea interioară cauzată de pierderea relației cu Dumnezeu, uneori și cu ceilalți, și nu în ultimul rând cu noi înșine, va conduce la suferință și în multe circumstanțe la îmbolnăvire. Un spirit apăsat este rezultatul sigur al ascunderii problemelor noastre și de aici până la pierderea sănătății fizice nu este decât un singur pas.
Întotdeauna trebuie să fie tratate deopotrivă trupul și mintea când apar îmbolnăviri, indiferent de natura lor. Cauza multor neputințe trupești se află într-o minte neliniștită, incapabilă să găsească repaus în mijlocul unei lumi turbulente și agresive ce te ademenește și năucește, distrugându-ți toată vlaga pe care o ai. Prin prezentarea lucrurilor de care ne simțim vinovați, am putea să deschidem calea pentru o vindecare deplină, care se va reflecta asupra minții și trupului. Rugăciunea este înăbușită cât timp nu există o redare sinceră a problemelor cu care ne confruntăm și până când nu facem să vină la suprafață tot ceea ce ne stânjenește interior.
La finalul acestui studiu, nu pot să spun decât că este esențial să prezentăm înaintea lui Dumnezeu problemele cu care ne confruntăm, să lăsăm înaintea Sa povara de vinovăție care ne apasă, fiindcă doar astfel vom fi restaurați în ce privește legătură cu Creatorul nostru, vom fi pregătiți pentru intrarea în Imperiul veșnic, vom fi botezați prin îndepărtarea vinovăției și vom fi vindecați de toate neputințele interioare sau exterioare cu care ne confruntăm. Fie ca aceasta să fie experiența noastră în mod continuu! Amin.
