Zilele trecute am început să citesc o carte despre „Tăcerea sfântă”. Normal, autorul era un quaker, adică aparținea unei grupări religioase în care serviciul divin constă în principal din tăcere. Din tăcere? Da, așa este. Închipuie-ți o sală în care se strâng toți membrii, se așază în bănci și pe parcursul serviciului divin, să zicem o oră, nimeni nu scoate niciun cuvânt. După aceea, toți se ridică, normal vorbesc unii cu alții și pleacă, mulțumiți că Domnul le-a vorbit în timpul acestei „tăceri”.  

 

Normal, este o tăcere aparentă, fiindcă de fapt, experiența spirituală este foarte profundă, care merită toată atenția. Vă voi reda în traducere aproximativă un scurt capitol. Cred că avem ce învăța!  

 

Apropos, ei nu își spun frați, ci „prieteni” :) .  

 

Sacramentul Quakerilor  

 

Era duminică dimineața, prima zi dimineață, după cum spun unii quakeri, iar soția mea, Nancy, și cu mine ne închiriam într-o mașină închiriată, ne îndreptam spre aeroport, după un sejur odihnitor la un han rural din Vermont. Ne-am minunat de culorile toamnei care străluceau în soare, de frunzele aurii și rumenii care se contopeau cu verdele văilor. Am șerpuit de-a lungul drumurilor de țară închise, curbe, mărginite de pâraie și cascade, fără să fim capabili să vedem la mai mult de câteva sute de metri în fața noastră sau la câteva sute de metri în sus. Pentru un om de la câmpie din Indiana, peisajul m-a adus la pragul de suprasolicitare senzorială. Aproape că așteptam cu nerăbdare să ajung la aeroport și să mă întorc în peisajul Indianei, cu ridicări și coborâri mai blânde de teren și cu un cer mult mai mare.  

 

Dar a trebuit să facem mai întâi o oprire, la South Starksboro Friends Meetinghouse. Avem obiceiul să ne întâlnim cel puțin o dată în fiecare duminică, indiferent unde ne aflăm. O facem din obișnuință. O facem pentru că aceasta ne hrănește sufletele. Și sufletul meu avea nevoie de hrănire în acea dimineață de septembrie.  

 

South Starksboro Friends Meetinghouse ar fi putut fi construit de Consiliul de turism din Vermont. Este o structură simplă, albă, din tablă, din epoca anilor 1820, cu un profil dreptunghiular fără turnuri, ascunsă într-o poiană la jumătatea versanților unui munte.  

 

Ne-am făcut pozele obligatorii cu frunzele din jur, în timp ce locuitorii din Vermont ne-au zâmbit cu indulgență. Apoi ne-am croit drum prin iarbă, prin ușa din față, peste podeaua de lemn și ne-am așezat pe bănci. Fără strane ca la bisericile moderne, căptușite și confortabile pentru acești prieteni simpli. Nici încălzire centrală nu era. Doar o sobă neagră cu lemne, aprinsă pentru întâlnirea de duminică. Lumina soarelui atenuată de ferestrele din sticlă transparentă, ondulate de vechimea lor, a umplut încăperea. La fel și slava lui Dumnezeu.  

 

A fost o slujbă tradițională a Prietenilor, desfășurată în tăcere. Acest grup mic număra mai puțin de o zecime din congregația Quaker cu care ne închinam în mod normal în Indiana. Nu exista nici n buletin informativ, niciun predicator plătit, niciun cor. Era o orgă veche, dar zăcea ascunsă într-un colț, acoperită de praf. Orice muzică sau mesaj poate apărea din această tăcere – dar numai dacă Duhul lui Dumnezeu ar conduce pe cineva să cânte sau să împărtășească o experiență. Predicatorul din mine a căutat un ceas, din acelea care atârnă întotdeauna undeva de perete, ca toată adunarea să-l poată vedea. Dar nu era niciunul.  

 

Cu toate acestea, toți am tăcut în același timp. Unii dintre noi ne-am plecat capetele. Alții s-au clătinat pe bănci pentru o clipă, căutând poate un loc mai confortabil pe băncile pe care au stat generații de Quakeri. Sunetul exterior a dispărut, cu excepția sunetelor ce veneau de la soba cu lemne care ne încălzea, a pocnetului lemnelor care ardea și ocazional, a cuiva care tușea.  

 

M-am uitat și am văzut-o pe Nancy, soția mea, stând în cealaltă parte a camerei, iluminată din spate de lumina soarelui prin fereastră. Ea stătea cu capul plecat, ochii albaștri deschiși și mâinile încrucișate în poală. Privirea mea s-a întors la podeaua din scânduri de lemn de sub picioarele mele. Mi-am scos ochelarii și am închis ochii. Curând, zgomotul interior a dispărut. Gândurile despre zborul de după-amiază târziu spre Indianapolis, grijile legate de munca care mă așteaptă la birou și potopul de detalii care de obicei îmi învăluiau mintea când se oprește zgomotul din afară, au dispărut încet, căzând într-o fântână a tăcerii sfinte. M-am lăsat călăuzit în apele adânci ale sufletului.  

 

Atunci s-a întâmplat ceva. Singurul lucru cu care îl pot compara este credința catolică în celebrarea Liturghiei, când se crede că Hristos este prezent prin Sfânta Împărtășanie a adunării adunate în numele său. Tăcerea funcționează în același mod pentru Quakeri. Prietenii cred că Hristos este de fapt prezent – ​​cu excepția faptului că nu avem niciun preot sau pastor care să prezide adunarea. Mai degrabă, credem că atunci când inimile, mințile și sufletele noastre sunt nemișcate și așteptăm cu cu răbdare în tăcere sfântă, prezența lui Hristos vine printre noi.  

 

În acea zi de toamnă, în Munții Verzi, Isus a fost prezent după cum a spus că „unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt și eu cu ei”.  

 

În acea tăcere, când zgomotul exterior și interior au încetat, am devenit ceea ce quakerii numesc o întâlnire cu adevărat adunată, adică adunați împreună și cu Isus. L-am simțit în aerul electrizat. M-am simțit încărcată de conștientizarea miraculosului. Măduva oaselor mele rezonau în semn de recunoaștere sfântă a Celui care stătuse în zorii creației și a chemat lumea la existență. Și nu am fost singurul în recunoaștere sfântă a prezenței Sale.  

 

Conștientizarea prezenței lui Hristos printre noi a schimbat acea oră într-o experiență minunată. În loc să ne zvârcolim prin șaizeci de minute lente de tăcere învechită, stătătoare, am simțit că primul capitol al Evangheliei după Ioan prinsese viață în Vermont: „Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi. Și noi am văzut slava Lui, slava Unului și Singurului, care a venit de la Tatăl, plin de har și de adevăr.”  

 

Ca și cum ceva ar fi fost luminat adânc în interior și ar fi strălucit de pe fețele noastre, am văzut „harul și adevărul” reflectate în și prin oamenii din jurul nostru. Am trăit un adevărat Sabat — fără zgomot, fiind hrăniți spiritual. Deși nu au fost rostite cuvinte exterioare, nici rugăciuni formale recitate, nicio muzică nu a cântat încet în fundal pentru a crea o stare de spirit, totuși, Dumnezeu a lucrat în cele mai adânci părți ale inimii noastre.  

 

Apoi, cumva prea devreme, întâlnirea s-a încheiat. Don, persoana de lângă mine, sa mișcat și mi-a strâns mâna – un semn printre Prieteni că întâlnirea pentru închinare s-a încheiat. Fără amin și fără binecuvântări formale pentru noi. În schimb, am zâmbit. Multă vreme nimeni nu a spus nimic. Nimeni nu a vrut să rupă momentul sfânt. Am stat. Dar apoi umanitatea noastră a intervenit. Au izbucnit discuții. Prietenii au cerut vești despre cunoștințele comune sau despre familiile din Indiana. Îngrămădiți lângă cutia cu lemne, trei bărbați au discutat cine ar trebui să închidă soba. Totuși, chiar și în această discuție de după întâlnire, am simțit că acum făceam parte unul din celălalt și din Dumnezeu într-un mod pe care nu îl simțisem cu doar o oră mai devreme.  

 

Nancy și cu mine venisem în Vermont sperând să avem un răgaz de muncă. Plecam cu spiritele întinerite dintr-o experiență care nu avea nimic de-a face cu frunzișul de toamnă. Prin tăcerea sfântă, Creatorul a suflat o binecuvântare nouă asupra noastră. O astfel de tăcere în așteptarea prezenței divine, poate fi o binecuvântare pentru oricine o întreprinde. A aștepta printr-o închinare tăcută nu este doar pentru quakeri. Ea nu este doar pentru munții însoriți din New England. Binecuvântarea pe care o dă este disponibilă tuturor. Oricine. Oricând. Oriunde.