„Să nu fii violent este răspunsul la toate dilemele de ordin moral pe care le avem și reprezintă nevoia stringentă ca umanitatea să învingă într-un mod pozitiv tendințele spre asuprire și violență. Omenirea trebuie să evolueze în a soluționa toate conflictele într-o manieră care să respingă actele de răzbunare, agresiunea și obiceiul de a răspunde cu aceeași monedă. Fundamentul pentru o astfel de metodă îl reprezintă iubirea.” — Martin Luther King, Jr.  

 

Vom încerca acum să înțelegem de ce nonviolența reprezintă un principiu superior de acțiune, în comparație cu alte metode sau căi ce ne îndeamnă să fim agresivi unii față de ceilalți. Astfel, vom înțelege mai bine natura învățăturilor de bază ale creștinismului așa cum se desprind în modul cel mai direct din Sfintele Scripturi.  

 

De ce „a nu fi violent” reprezintă „răspunsul la dilemele de ordin moral” ale umanității? Cum se poate ajunge la o reală rezolvare a acestor dileme?  

 

Dilemele de ordin moral ale umanității nu pot fi rezolvate prin intermediul forței. Niciodată nu s-a putut obține o pace durabilă prin exercitarea puterii brutale a forței și războiului. Conflictele nu pot fi stinse în felul acesta. De aceea, trebuie să existe o cale superioară de atingere a obiectivului armoniei între oamenii acestui pământ și Creatorul întregului univers. Rezolvarea trebuie să plece de la abandonarea metodelor bazate pe violență și utilizarea principiilor pozitive ale iubirii divine ce ne sunt prezentate în cuprinsul Sfintelor Scripturi. În Biblie avem expuse elementele de bază ale acțiunilor nonviolente ce au drept scop vindecarea rănilor produse de păcat pe pământ. Dacă aceste principii vor fi puse în aplicare, vom putea asista la vindecarea conflictelor la care suntem martori pretutindeni în jurul nostru, dar mai ales, vom găsi rezolvarea conflictului ce se dă în interiorul nostru între principiile superioare ale iubirii și cele inferioare ale răului.  

 

Cum trebuie să evolueze omenirea, pentru a ajunge să trateze într-o manieră superioară conflictele? Cum s-ar reflecta acest lucru în societate, familie și biserică?  

 

Este necesar un salt spiritual interior pentru a ajunge ca omenirea să treacă la o abordare superioară a conflictelor ce abundă în lumea noastră. Dacă am asimila principiile expuse de Iisus Hristos, atunci am putea să avem o atmosferă mult mai bună pe pământ, ba chiar am asista la o evoluție spectaculoasă a tuturor lucrurilor și evenimentelor. În loc să mai fim asaltați de un potop de probleme, am avea soluții la fiecare pas pentru vindecarea semenilor. Chiar dacă lumea noastră ar mai exista multă vreme în forma pe care o știm acum, totuși, am trăi altfel, fiindcă puterea divină ne-ar da înțelepciunea pentru a ști cum să ne comportăm în societate, familie și biserică. În loc să mai avem o lume dezbinată, plină de ură, în care violența și agresiunea sunt la tot pasul, am putea să ne bucurăm de un climat constructiv în care să ne pregătim pentru viața viitoare. Trebuie bineînțeles că de fapt, scenariul apocaliptic noi îl generăm, prin faptul că ne lăsăm dominați de violență, în loc să căutăm să rezolvăm cu adevărat dificultățile aplicând balsamul vindecător al iubirii.  

 

De ce răzbunarea, agresiunea și „răspunsul cu aceeași monedă” reprezintă principii inferioare de acțiune, ce nu rezolvă fondul problemelor cu care ne confruntăm?  

 

Răzbunarea exprimă conceptul primitiv al dreptății, care încearcă să răsplătească folosind aceeași monedă, ba chiar cu „vârf și îndesat”. Dacă îngăduim manifestarea violenței, ea se va extinde dincolo de ceea ce s-a intenționat inițial. Poate la început am dorit să oferim doar un exemplu, pentru a corecta pe cineva greșit, însă ulterior constatăm că am ajuns la un adevărat război purtat „pe viață și pe moarte”, în care orgoliile rănite se dezlănțuie sub formă de patimi lipsite de judecată și rațiune. Cred că niciodată agresiunea și „răspunsul cu aceeași monedă” nu ne vor conduce la rezolvarea reală a problemelor cu care ne confruntăm. Chiar dacă uneori ni se pare just să procedăm astfel, rezultatul va fi doar o amplificare crescândă a conflictului dincolo de orice limită, până la atingerea gravă, sau chiar distrugerea, uneia dintre părți. Fondul situației va rămâne neexplorat, cât timp armele vor avea primul glas și puterea de a decide. De aceea, armele trebuie puse la locul lor, adică în teacă, pentru a putea purta un dialog civilizat, constructiv, reliefând dorința rezolvării temeinice a situațiilor apărute.  

 

Să citim din Matei 26:51-52: „Și unul din cei ce erau cu Iisus a întins mâna, a scos sabia, a lovit pe sclavul marelui preot și i-a tăiat urechea. Atunci Iisus i-a zis: — Pune-ți sabia la locul ei, fiindcă toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri!”  

 

De ce Iisus Hristos nu a aprobat gestul celui care a scos sabia și a lovit pe sclavul marelui preot? Ce era rău într-o astfel de acțiune?  

 

Nimic nu era mai dăunător învățăturii predicate de Iisus Hristos decât folosirea violenței. În zadar de-a lungul veacurilor, biserica a încercat să își impună dogmele prin utilizarea armelor. Degeaba a fost apărat creștinismul cu sabia. În cele din urmă, aceste mijloace nu au făcut decât să îi submineze influența, până când s-a ajuns la apostazia și secularismul modern. Gestul celui care a scos sabia pentru a-L apăra pe Iisus Hristos demonstra că persoana în cauză nu înțelesese nimic din esența mesajului creștin și avea nevoie de o întoarcere temeinică la Dumnezeu pentru a-l descoperi. Dacă în istoria creștinismului nu s-ar fi apelat la forța armelor, atunci puterea spiritualității sale de excepție s-ar fi impus de la sine rațiunii și conștiinței oamenilor. Știind toate aceste lucruri, Iisus Hristos, chiar și în acele momente de încercare extremă, a interzis scoaterea armelor pentru a se apăra de loviturile adversarilor Săi de moarte. Exemplul Său trebuie să devină exemplul nostru.  

 

Ce înseamnă că „toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri”? Cum se împlinește o astfel de sentință și ce perspectivă avem în lumina judecății viitoare a lui Dumnezeu?  

 

Dumnezeu dorește să ne câștige pentru împărăția viitoare, în care violența va fi complet exclusă. De aceea, orice deprinderi bazate pe un astfel de principiu trebuie să fie date la o parte de toți cei ce doresc să Îl urmeze pe Maestrul divin. Pe de altă parte, violența naște violență, iar cei care o cultivă vor fi în cele din urmă nimiciți de consecințele acțiunilor lor. Chiar dacă acest lucru nu se împlinește pe deplin în timpul scurt al vieții noastre pe pământ, în lumina judecății viitoare a lui Dumnezeu, orice persoană care a nutrit violență și nu a abandonat acest principiu „va culege ceea ce a semănat”. Manifestările violenței sunt dintre cele mai variate, pornind de la gânduri pline de ură, trecând la vorbirea aspră și ajungând la întreprinderea de acțiuni menite să distrugă adversarul. În nicio ocazie și sub nicio formă nu trebuie să procedăm astfel. Creștinismul descoperă natura nonviolentă a tuturor lucrurilor create de Dumnezeu. El ne arată că iubirea se află la temelia tuturor lucrurilor. Fără a fi pasivi în fața răului, noi nu trebuie să împrumutăm armele acestuia.  

 

Cum trebuie ca un creștin în mod practic, „să pună sabia la locul ei”, adică să nu o folosească? Ce fel de „săbii” ne stau la dispoziție și de ce ar fi bine ca ele să rămână neutilizate?  

 

La modul practic, un creștin va pune „sabia la locul ei”, adică în teacă, în sensul în care printr-un puternic control de sine, el va cenzura orice fel de exprimări violente, apelând la puterea harului divin și cultivând deprinderi corecte în locul acestora. Dacă va fi provocat să răspundă cu „rău pentru rău”, va căuta să exprime ceea ce este bun și adevărat, iar dacă nu este înțeles, se va retrage din acel loc, așa cum proceda și Iisus Hristos când împotrivirea creștea prea mult. Retragerea din fața situațiilor în care am epuizat mijloacele binelui, nu reprezintă un act de lașitate, ci de înțelepciune, pentru a nu te lăsa contaminat de rău și pentru a nu deveni victima celor care îl comit. Promisiunea Domnului este că El ne va deschide o cale în „altă cetate”. Iar când plecăm, trebuie să dăm uitării tot ce a fost. Gestul „scuturării prafului de pe picioare” are ca aplicare personală și lăsarea în seama judecății lui Dumnezeu a tot ceea ce s-a întâmplat. Noi nu trebuie să purtăm resentimente în suflet. Dumnezeu ne va deschide de fiecare dată o nouă cărare.  

 

Să citim mai departe din Matei 26:55-56: „În clipa aceea, Iisus a zis gloatelor: — Ați ieșit după Mine ca după un tâlhar, cu săbii și cu bâte ca să Mă prindeți. În toate zilele eram în mijlocul vostru și învățam poporul în Templu, dar n-ați pus mâna pe Mine. Însă toate aceste lucruri se întâmplă ca să se împlinească cele scrise prin profeți! Atunci toți ucenicii L-au părăsit și au fugit.”  

 

Ce principii stăteau la baza acțiunilor desfășurate de reprezentanții religiei din timpul lui Iisus Hristos? Cum se reflectau acestea în domeniul învățăturii de natură religioasă?  

 

Reprezentanții religiei din timpul lui Iisus Hristos era violenți și gălăgioși în manifestările lor, plini de ură și de invidie. Oricât de mult ar fi invocat ei învățăturile primite prin Moise de la Dumnezeu, ei continuau să rămână stăpâniți de Cel Rău. În domeniul religiei, interpretarea dată de acești lideri era la fel de violentă precum cugetul lor, învățând pe ceilalți că Dumnezeu va ridica pe Israel pentru a domina întreaga lume, că urmează un regat mesianic ce va distruge neamurile, inclusiv pe romani, iar urmașilor după trup ai lui Avraam le va da o stăpânire plină de slavă și bogății nesfârșite. În loc să insiste pe partea interioară a religiei, axată pe cultivarea unui caracter blând, după chipul lui Dumnezeu, ei întăreau pe oameni în deprinderile lor violente și rele, dându-le binecuvântarea religiei. Din nefericire, așa a procedat și creștinismul mai târziu, iar principiile fundamentale ale credinței adevărate au fost date uitării. Lumea a respins un astfel de creștinism și tocmai de aceea, este necesar mai mult decât oricând să oferim adevărata imagine a învățăturii lui Iisus Hristos prin bunătate, blândețe și iubire.  

 

De ce Iisus Hristos nu a aprobat maniera violentă în care conducătorii religioși prezentau pe Dumnezeu și adevărul divin? Ce era rău în acest lucru?  

 

Prezentarea lui Dumnezeu sub o formă răzbunătoare, violentă, face un mare deserviciu cauzei adevărului, fiindcă ne conduce la o imagine falsă, care lucrează în noi revolta sau cel mult, supunerea silită. A nu fi conștient de natura nonviolentă, bună și iubitoare a lui Dumnezeu, înseamnă că de fapt tu nu Îl cunoști pe Dumnezeu. Tocmai de aceea, Iisus Hristos spunea liderilor religioși din acele timpuri că ei „nu Îl cunosc pe Dumnezeu”. În plus, dincolo de motivația plină de teamă, care nu conduce la o evlavie autentică, imaginea unui Dumnezeu răzbunător conduce pe ceilalți oameni să Îl urască, iar pe cei care se pretind adevărați închinători să se comporte rău cu semenii lor, încercând să își impună într-o manieră violentă credința lor. Prin urmare, dincolo de falsa evlavie generată de o astfel de imagine, se ajungea la utilizarea mijloacelor Celui Rău pentru impunerea credinței în Dumnezeu. Ori o astfel de religie este în mod clar compromisă, Cel Rău substituindu-se lui Dumnezeu ca imagine și practică.  

 

De ce au fugit ucenicii de lângă Iisus Hristos, când au înțeles că El nu va reacționa violent la agresiunea conducătorilor religioși?  

 

Când Iisus Hristos nu a reacționat să se apere de agresorii Săi, ucenicii au înțeles că totul este pierdut și nu le mai rămâne decât să-și scape viața. Fuga lor a demonstrat în mod clar că ei nu înțeleseseră adevărul de bază împărtășit de Iisus Hristos, că Dumnezeu este plin de îndurare și că venise timpul pentru aducerea marelui sacrificiu ispășitor. În plus, a nu răspunde la o agresiune clară, însemna un semn de neputință, fapt pentru care în mod instinctiv au înțeles că trebuie să se despartă de Iisus din Nazaret. Toată speranța lor s-a năruit într-o clipă, iar acum își dădeau seama că s-au înșelat în așteptările lor. Regatul mesianic nu avea cum să mai apară prin Iisus din Nazaret. De fapt, ei aveau aceeași imagine greșită asupra lui Dumnezeu, ca a liderilor religioși din acele timpuri. Comportamentul lor violent și competitiv era generat de o astfel de concepție falsă, de care nu reușiseră să scape în toți acești ani în care fuseseră instruiți de Iisus Hristos.  

 

Să citim și Apocalipsa 13:10 „Cel ce ia prizonieri de război, va deveni și el prizonier de război! Cel ce ucide cu sabia, de sabie va fi ucis! Aici este răbdarea și credința sfinților!”  

 

Cum se reia principiul: „Cel ce ucide cu sabia, de sabie va fi ucis”? În ce fel violența este autodistructivă? Ce se va întâmpla cu noi dacă nu vom trece la principii superioare de acțiune? De ce violența cheamă violența asupra celui ce o practică?  

 

Violența cheamă violența. Cine scoate sabia va fi ucis de sabie, dacă nu se grăbește să o pună la loc. De îndată ce omul a căzut în păcat, comportamentul violent a început să se manifeste, culminând cu uciderea lui Abel și continuând cu generalizarea acestui mod de a fi în timpul de dinainte de potop. Nu trebuie să credem că acest comportament se rezumă doar la ucidere. Violența se manifestă în orice gen de competiție în care încercăm să fim înaintea celorlalți, să fim mai „buni”, adică mai puternici, mai tari decât ceilalți, având intenția de a-i domina și supune. Dacă nu vom trece la principii superioare de acțiune, violența ne va ucide și pe noi în cele din urmă. Nimic bun nu poate ieși din răutate, cruzime și dominarea celorlalți. Acest principiu rău ne răpește partea bună a sufletului, ne întinează viața și ne compromite caracterul. În final, vom constata că nu este posibil să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu din cauză că un astfel de comportament ne-a descalificat pentru viața veșnică, unde pacea, armonia și iubirea sunt principiile definitorii.  

 

În ce sens „răbdarea și credința sfinților” se reflectă prin principiul nonviolenței, ca formă superioară de acțiune, ce lasă loc lucrării lui Dumnezeu?  

 

„Răbdarea și credința sfinților” în acest context se referă la faptul că toți cei credincioși vor ajunge să lepede orice formă de violență, să renunțe la sabie, lăsând loc judecății lui Dumnezeu. Deși provocați, asemenea lui Iisus Hristos, ei nu vor răspunde cu răutate, mânie și forță. Deși confruntați cu puterile răului, ei nu vor răspunde cu aceeași monedă, ci cu răbdare vor continua să se încreadă în Dumnezeu și să reacționeze în felul lui Iisus Hristos. Acest lucru este posibil fiindcă în mintea lor s-a produs o mutație semnificativă. Ei au înțeles cum se comportă Dumnezeu, faptul că El este iubire și bunătate, plin de îndurare și de amabilitate. Cunoscând un astfel de Dumnezeu, ei au fost modelați pentru a-L reflecta în această lume. Deși nu le-a fost simplu să-și reprime tendințele violente, totuși, prin răbdare și prin puterea harului, ei au cultivat principiile Împărăției cerurilor chiar în timpul în care s-au aflat în mijlocul unei lumi corupte.