Nu este simplu să menținem o atitudine pozitivă, dacă trecem prin diferite dificultăți. Diversitatea situațiilor pe care le întâlnim ne solicită capacitatea de adaptare la maximum. Însă apelând la cuvintele Sfintelor Scripturi vom reuși să învingem indiferent de ocazie. De data aceasta am selectat o altă relatare intitulată „La sfârșit de zi”:
„Mi-am început ziua mult prea obosit pentru a mă gândi la altceva decât la faptul că trebuia să ajung la timp la școală. După aceea, întreaga zi m-am străduit să manifest cea mai pozitivă atitudine de care eram capabil, încercând să am încredere în ceilalți și să mă comport conform cu așteptările celor din jur. În cele din urmă m-am întors acasă și ajuns în cameră, m-am privit în oglindă. Nu am putut să nu remarc expresia feței mele, ce trăda o dezamăgire profundă.
Era acea imagine pe care nimeni, inclusiv părinții mei, nu aveau cum să o știe. Cei din jur își pun încrederea în mine și se așteaptă tot timpul ca eu să mă conformez așteptărilor din partea lor, în ciuda faptului că gândurile mele sunt cu totul altele. Internetul este singurul loc unde pot să fiu sincer față de lume și să-mi mărturisesc povara zilelor ce mă apasă încercând să fiu altul decât eu însumi.”
De ce avem tendința de a impune standarde celorlalți, ignorând ceea ce ei simt sau gândesc? De ce nu ne interesează sentimentele celor față de care avem sub o formă sau alta putere și autoritate?
Desigur, orice elev a experimentat sentimente de frustrare în genul celor surprinse în această relatare. Reacțiile pot fi dintre cele mai variate, de la murmur și revoltă la complacere și acceptare pasivă. Ceea ce însă mi se pare important, se referă la faptul că este posibil să fii părinte, iar alteori profesor, sau cadru didactic, și să nu fii în stare să înțelegi sentimentele celui care îți este copil, sau elev. Multe dintre tensiunile ulterioare ar fi rezolvate, dacă din copilărie ar exista un dialog direct și sincer dintre adulții cu autoritate și copiii ce le sunt încredințați spre educare. Cerința de supunere necondiționată a unui copil față de cerințele celor mai mari ca vârstă, nu reprezintă cea mai bună abordare, dacă nu este însoțită de dialog, simpatie și explicarea rațiunilor pentru care este necesar așa ceva. Însă acest lucru necesită timp, răbdare și multă sensibilitate din partea celor care vor să se apropie de lumea interioară a celor ce le sunt pentru o vreme încredințați spre creștere.
Care ar fi elementele cheie ale relatării pe care o studiem în aceste clipe? Care ar putea fi acele lucruri ce declanșează astfel de sentimente și de tensiuni interioare, greu de suportat?
În lumea celor mari este posibil să îți faci cunoscut dezacordul sub diferite forme. Astfel, de la exprimarea verbală a refuzului, la contestarea în instanță, grevă sau demisie, surprindem o mulțime de metode pentru a pune capăt unei situații fără ieșire. Dar pentru un copil lucrurile sunt mai delicate. El este dependent de adulți. El nu se poate descurca de unul singur. Și de aceea, el este deosebit de vulnerabil în fața abuzurilor ce vin din partea celor de care depinde în modul cel mai direct. Putem să condamnăm pe acei părinți ce abuzează sub diferite forme de copiii lor, dar cât de greu ne dăm seama că lipsa unei comunicări reale dintre părinți și copii, deschide ușa către abuzuri mai subtile, dar la fel de dureroase. Cred că suferința cea mai mare pe care o poate avea un copil, este de a conștientiza faptul că nu poate să comunice eficient cu adulții și mai ales cu proprii săi părinți. Faptul că încă din copilărie suntem siliți să purtăm măști, reprezintă cauza multor rele de mai târziu. Prin urmare, elementele cheie ale relatării se referă la lipsa de comunicare, la purtarea măștilor de tot felul și la suferința de a ști că nu ai nicio șansă de a fi înțeles.
Să citim acum din Biblie la Psalmul 139:1-6: „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști, știi când stau jos și când mă scol, și de departe îmi pătrunzi gândul. Știi când umblu și când mă culc și cunoști toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, și Tu, Doamne, îl cunoști în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi și pe dinainte și-Ți pui mâna peste mine. Această cunoaștere atât de minunată este mai presus decât puterea mea de înțelegere. Ea este prea vastă ca să o pot cuprinde.”
Cum putem realiza o legătură dintre situația pe care am analizat-o și ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Cum poate fi contracarată suferința neînțelegerii din partea celorlalți?
Privind cu atenție la aceste versete, vom distinge forța de excepție a afirmațiilor Scripturii. Astfel, înțelegem că Dumnezeu este Singurul care ne înțelege cu adevărat. El ne-a creat. Indiferent de mediul în care am crescut, nu suntem rezultatul hazardului, ci al acțiunii puterii Sale creatoare. Într-o anumită ocazie Iisus Hristos spunea celor care își pierduseră credința că „până și firele de păr din cap ne sunt numărate”. În limbajul modern, am putea spune că până și ultima genă sau cromozom din structura noastră a fost modelată de puterea lui Dumnezeu, pentru a ne conferi o identitate unică de copii ai Săi. Dar acest fragment biblic nu se limitează doar la acest aspect, oarecum pasiv al înțelegerii modului în care am fost creați de Dumnezeu. Mai departe se afirmă că El ne înconjoară din toate părțile și Își pune mâna Sa protectoare peste noi. Adică, El intervine în favoarea noastră. Iar dacă un copil, neglijat sau puțin înțeles de adulți, ar avea ocazia să citească și să înțeleagă aceste versete, atunci ar ajunge să se încreadă în Dumnezeu cu toată inima sa și mulți oameni gen Samuel, David sau Daniel am avea în lumea noastră. Biblia este anume întocmită și pentru adulți, dar și pentru copii, indiferent de vârstă.
Cum pot fi redate amplificat aceste versete, pentru a avea un înțeles mai clar al învățăturii ce ne este descoperită prin Cuvântul lui Dumnezeu?
Dacă vom studia cu atenție aceste versete, atunci vom înțelege faptul că Dumnezeu ne cercetează de aproape, vine alături de noi, ne înțelege și acționează în favoarea noastră. Indiferent de situația în care ne-am putea găsi, El cunoaște toate problemele noastre. Frământările pe care le avem nu Îi rămân ascunse. Tensiunile interioare pe care le simțim, nu Îi sunt necunoscute. Indiferent ce facem, El este prezent și cunoaște totul. Până și gândurile Îi sunt cunoscute. De aceea, El este Singurul care ne înțelege pe deplin și poate veni în ajutorul nostru. Însă deopotrivă cu această cunoștință, El intervine în favoarea noastră. Dacă am avea tot timpul în mintea noastră această învățătură, atunci niciodată nu am ajunge în situații fără ieșire, fiindcă puterea divină s-ar manifesta în favoarea noastră într-un mod extraordinar și pe deplin. Există o providență specială ce se împlinește cu cel care se încrede cu totul în Dumnezeu.
Ce ne spun aceste versete despre ce înseamnă să ne încredem pe deplin în Dumnezeu? Care ar fi roadele unei astfel de încrederi necondiționate?
Întreaga Scriptură ne oferă dovezi la fiecare pas pentru a ne încrede pe deplin în Dumnezeu, Creatorul și Tatăl nostru. Indiferent de situațiile prin care trecem în viață, noi trebuie să rămânem cu o încredere fermă în El și în intervenția Sa în favoarea noastră. Voi insista din nou asupra acestui aspect. Închinarea la Dumnezeu nu se rezumă doar la convingerea că El există și este prezent împreună cu noi. Aceasta este doar o jumătate din măsura deplină a ceea ce înseamnă credință. Încrederea deplină în Dumnezeu se manifestă prin faptul că El intervine în favoarea noastră, corespunzător cunoștinței ce o are despre noi. Abia având o astfel de viziune putem să ajungem la treapta desăvârșită a încrederii necondiționate. Iar rezultatele vor fi extraordinare, fiindcă vom deveni martorii lucrurilor mari pe care Dumnezeu le va face în favoarea noastră.
Cum poate fi personalizat înțelesul acestor versete la situația fiecăruia dintre noi? Cum trebuie să ne exprimăm credința într-un Dumnezeu care deopotrivă ne cunoaște și intervine în favoarea noastră?
Ca o exprimare a credinței pe care o avem în Dumnezeu, am putea să formulăm următoarea exprimare:
„Dumnezeu mă cercetează de aproape, mă înțelege și vine alături de mine. Indiferent cât de dificile ar fi situațiile prin care trec, El totuși, rămâne aproape și îmi oferă mângâierea Sa. Chiar dacă, de multe ori, simt că nu mai pot face față realității prezente, chiar dacă uneori simt că pur și simplu nu mai pot să merg mai departe, El rămâne totuși, alături de mine și îmi oferă puterea Sa. Intervențiile Sale minunate în favoarea mea îmi aduc bucurie, pace și o nădejde fermă. Chiar dacă toți cei din jur nu mă înțeleg, chiar dacă rămân singur cu gândurile mele, El totuși, continuă să-mi asculte cugetul și să mă accepte așa cum sunt. Înaintea Sa nu trebuie să port niciun fel de mască, fiindcă El este un Dumnezeu bun și îndurător. El niciodată nu mă va părăsi, iar încrederea mea în El va crește tot mai mult.”
Cât de important este să ne exprimăm prin cuvinte pline de credință când gândim sau vorbim unii cu alții? Care ar fi rezultatul direct al acestui lucru?
Dacă am urma sfatul biblic și am cultiva exprimarea credinței în Dumnezeu atât în cugetare, cât și în vorbire, am ajunge să ne încredem tot mai mult în El și să vedem modul în care El intervine în favoarea noastră. De fapt, când vorbim despre intervenția Sa în pentru noi, nu facem referire la ceva ce nu există. Aici nu este loc pentru autosugestie sau „gândire pozitivă” și atât. Dimpotrivă, ne gândim la cultivarea capacității de a vedea intervenția Sa în favoarea noastră, de ridicarea acelui „văl”, ce ne împiedică să avem o imagine deplină asupra a ceea ce face tot timpul Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Exprimarea credinței nu face altceva decât să pună în evidență, iar alteori să ne pregătească inima și mintea, pentru a putea percepe realitatea providenței divine ce este pusă în mișcare pentru noi într-un sens cu totul special, dacă manifestăm încredere deplină în El.
Iar acum am ajuns la momentul reformulării exprimării negative citite mai devreme. Cum ar putea fi corectată pentru a reflecta ceea ce am înțeles prin studierea Sfintelor Scripturi?
„De fiecare dată când sunt la începutul unei noi zile, mă gândesc cât de minunat este faptul că Dumnezeu mi-a dăruit bucuria de a avea parte de darul vieții. Când merg la școală, impresii luminoase vin asupra mea și disting realitatea prezenței Sale împreună cu mine. Experiențe deosebite stau înaintea mea și acest lucru mă determină să mă exprim într-o manieră plină de amabilitate față de ceilalți, indiferent dacă sunt profesori sau colegi. Ajungând din nou acasă, mă bucur de privilegiul de a avea un cămin în care să locuiesc, părinți care să se îngrijească de mine, iar când mă privesc în oglindă văd un chip plin de lumină, ce a cules razele speranței și încrederii pe care le-a întâlnit de-a lungul zilei. Această imagine pe care o văd, nu este altceva decât reflectarea a ceea ce sunt și a ceea ce devin tot mai mult cu fiecare clipă. Vreau să aduc bucuria și încrederea oriunde mă aflu, iar faptele mele să reflecte gândirea mea. Când vin înaintea calculatorului pentru a-mi împărtăși experiența vieții pe Internet, doresc să aduc speranță, încredere și bucurie pentru toți cei care vor citi aceste rânduri.”
Cât de important este să ne exprimăm recunoștința față de ceea ce Dumnezeu ne oferă în fiecare zi? Cum se poate ajunge la trăirea constantă a unei astfel de atitudini?
Am putut observa că aceleași realități ne pot conduce, în funcție de atitudinea pe care o avem, la o experiență spirituală înălțătoare sau dimpotrivă, la un sentiment trist și cenușiu. Dacă însă vom cultiva recunoștința față de Dumnezeu în legătură cu providența Sa de zi cu zi, atunci vom ajunge să ne dezvoltăm interior într-un mod remarcabil. Dar mai mult decât atât, vom ajunge să gustăm progresiv providența specială a lui Dumnezeu, destinată doar celor care au o credință deplină în El. Astfel, vom ajunge să ne însușim clipă de clipă bucuria de a trăi și de a privi într-o manieră pozitivă experiența vieții. Putem să manifestăm constant această atitudine, doar în măsura în care o vom cultiva cu perseverență, revenind ori de câte ori deviem de la ținta de a fi recunoscători lui Dumnezeu pentru fiecare lucru pe care El îl realizează în viața noastră.
Ce acțiuni concrete se pot întreprinde pentru a ajunge să ne exprimăm pozitiv în legătură cu fiecare clipă a vieții noastre? Cum vom putea să cultivăm această deprindere?
Orice deprindere se cultivă prin exercițiu. Prin urmare, nu vom vorbi de așteptarea momentelor când ne simțim „în formă”, ci dimpotrivă, vom cultiva această atitudine de recunoștință în toate ocaziile pe care le întâlnim. La modul concret, este bine să limităm exprimările ce au o conotație negativă. Putem să relatăm lucruri neplăcute. Uneori chiar este necesar acest lucru. Dar mare atenție la tonul în care relatăm acele aspecte ce sunt negative. Prea adesea ne lăsăm „luați de val” și amestecăm sentimentele noastre în relatarea unor anumite fapte. Pe de altă parte, trebuie să nu lăsăm să treacă nicio experiență pozitivă, fără să o exprimăm în vreun fel printr-un gând, o vorbă sau chiar un gest.
Ce exemple concrete ar putea fi oferite cu scopul cultivării atitudinii de recunoștință? Cum am putea să ajungem să fim fericiți în mijlocul unei lumi în care binele și răul coexistă?
De regulă, suntem atât de orbiți de problemele noastre, încât nu mai distingem farmecul naturii, albastrul cerului de deasupra noastră, formele plăcute ale norilor, mireasma plăcută a florilor, imaginea plină de viață a pomilor înverziți și altele de felul acesta. De asemenea, oricând ne hrănim, este bine să ne gândim că acest lucru a fost posibil fiindcă Dumnezeu s-a îngrijit ca noi să nu ducem lipsă de alimente. Sau când primim salariul ce ni se cuvine, trebuie să realizăm că dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat putere și sănătate, nu ar fi fost posibil să avem un loc de muncă. Și sunt multe alte experiențe în genul acestora, pe care trebuie să nu le lăsăm să treacă fără a ne exprima aprecierea și mulțumirea.
Dacă vom veghea ca astfel de cuvinte să fie spuse în toate ocaziile pe care le întâlnim, atunci, nu după mult timp, vom ajunge să experimentăm bucuria de a trăi în mijlocul circumstanțelor concrete ale vieții. Creștinismul nu reprezintă doar o concepție despre lume și viață, ci deopotrivă el este o experiență vie a comuniunii cu principiile spirituale descoperite prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă vom ajunge în acest punct, vom descoperi că viața are sens, merită să fie trăită, iar realitatea zilnică nu va face decât să dea un contur tot mai luminos mărturisirii noastre de credință.
