Numeri 14: 6-8 „Dintre cei ce văzuseră țara, Iosua, fiul lui Nun, și Caleb, fiul lui Iefune, au vorbit astfel întregii adunări a copiilor lui Israel:
— Țara pe care am străbătut-o noi ca s-o cercetăm, este foarte bună și minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, El ne va duce în țara aceasta și ne-o va da. Este o țară în care curge lapte și miere.”
Ce garanție invocă Iosua și Caleb cu privire la siguranța intrării în țara promisă? Cum puteau fi evreii siguri că vor ajunge în acel loc, chiar dacă acest lucru părea imposibil din punct de vedere omenesc?
Siguranța noastră cu privire la lucrurile pe care Dumnezeu ni le-a promis se bazează pe faptul că „Domnul va fi binevoitor față de noi și ne va duce în țara aceea și ne-o va da”. Cu alte cuvinte, nu este vorba despre efortul nostru supraomenesc care va conduce la atingerea acestui obiectiv pus înaintea noastră de Dumnezeu, ci de puterea Sa care se va manifesta în favoarea noastră, împreună cu ceea ce noi vom întreprinde în direcția cea bună. Nu mă refer la o atitudine pasivă, de aștepta ca Dumnezeu să lucreze, ci de acea abordare activă a lui Iosua și Caleb ce se rezumă în cuvintele: „Dumnezeu ne-a promis acest lucru. El ne va duce în acel loc. Să înaintăm având curaj și credință deplină în ceea ce ne-a promis”. Astfel, credința și fapta se unesc, având la bază convingerea deplină că Dumnezeu ne va deschide calea și va lupta alături de noi.
Ce se întâmplă însă când nu acordăm atenție cuvintelor de asigurare ale lui Dumnezeu? Și la modul concret, cum putem avea siguranță cu privire la faptul că vom intra în Împărăția cerurilor?
Într-adevăr, nu avem înaintea noastră un teritoriu de pe pământ la care să privim și să ne gândim că Dumnezeu ne va conduce în acel loc. A merge în ceruri este cu totul altceva, cel puțin dintr-un anumit punct de vedere. Dar să ne gândim că intrarea evreilor în Palestina era la fel de dificilă, chiar imposibilă, pentru acea vreme, așa cum este înălțarea noastră în Împărăția cerurilor. De aceea, dacă nu vom acorda atenție cuvintelor de asigurare ale lui Dumnezeu, vom ajunge să cădem în indiferență, teamă și chiar descurajare, dorind întoarcerea în Egipt, sau mai bine zis la concepțiile și valorile necreștine ale acestei lumi. În altă extremă, vor exista și persoane care vor accentua în mod exagerat rolul efortului personal și vor experimenta mai devreme sau mai târziu înfrângerea în fața forțelor spirituale ale întunericului. Siguranța că vom intra în lumea veșnică derivă din faptul că Dumnezeu va merge alături de noi și ne va deschide calea, pe măsură ce avansăm pășind prin credință.
Pe de altă parte, cum putem să evităm extrema de a sta fără să facem nimic, crezând că Dumnezeu va face totul pentru noi, cu scopul de a intra în Împărăția cerurilor?
Această perspectivă ce pune toată responsabilitatea pe ceea ce va face Dumnezeu, conduce la o abordare pasivă a avansării noastre pe drumul care duce în împărăția veșnică, ceea ce nu este conform cu învățătura oferită prin intermediul Sfintelor Scripturi. A sta și a nu face nimic, a aștepta ca Dumnezeu să lucreze și doar atât, reprezintă o extremă periculoasă, chiar dacă are aparența unei profunde evlavii. Dacă așa ar fi gândit apostolii, atunci creștinismul nu s-ar mai fi răspândit niciodată pe pământ. Noi trebuie să înaintăm făcând „pași prin credință” în direcția cea bună, iar astfel vom experimenta prezența însoțitoare a puterii lui Dumnezeu. Fără a ne aventura în direcții nepermise și fără a ajunge la încumetare, care întotdeauna va ignora încredințarea că Domnul este cu noi, vom reuși să învingem în mod miraculos cele mai mari obstacole ce vor fi ridicate împotriva noastră, fiindcă Dumnezeu va lupta împreună cu noi. Pe de altă parte, dacă vom sta pasivi, evlavia noastră se va topi în formule de crez lipsite de o valoare reală, practică, și în scurt timp ne vom pierde interesul pentru lucrurile spirituale, sau vom devia către misticism.
Revenind însă la atitudinea celor care nu așteaptă ca Dumnezeu să lucreze și se aventurează înainte, fără a fi siguri de susținerea spirituală din partea lui Hristos. Ce se poate spune despre această atitudine?
De multe ori, este relativ greu să faci deosebire între încredere și încumetare, între ceea ce este o adevărată credință și ceea ce reprezintă doar o aventurare plină de risc în necunoscut. Însă privind la detalii, se poate imediat face distincția. Încumetarea se sprijină pe ceea ce noi putem face sau pe încercarea „sorții”, o atitudine asemănătoare celui ce joacă la ruletă tot ce are, sperând că șansa îi va surâde. O astfel de abordare este periculoasă, iar în domeniul spiritual în mod sigur va conduce la un eșec. Sunt multe persoane care au obiceiul de încerca de dragul riscului sau mergând pe ideea că „voi vedea și mă voi descurca ulterior”. Recunosc că fără a risca nu vei câștiga nimic, însă a crede că vei putea ajunge în Împărăția cerurilor, sau că vei putea obține o avansare spirituală reală, fără o susținere corespunzătoare din partea lui Dumnezeu, reprezintă o capcană periculoasă, ce transformă biserica într-o instituție omenească, golind-o de elementul spiritual pe care trebuie să fie fundamentată.
Totuși, de-a lungul secolelor, biserica creștină a „riscat” și a intrat în competiție cu puterile acestei lumi, și pentru o lungă perioadă de timp a reușit chiar să le domine. Nu reprezintă acest lucru un succes demn de luat în seamă? Nu este o avansare către Împărăția cerurilor?
Când mulțimile au căutat să Îl pună împărat, Iisus Hristos spunea că „împărăția mea nu este din această lume”. El a refuzat de fiecare dată având la bază același principiu. Competiția cu puterile acestui pământ pentru dominație asupra lumii reprezintă o direcție greșită, care nu duce spre Împărăția cerurilor. Astfel, biserica poate deveni mai numeroasă, mai puternică organizațional, ajungând să numere mulți membri, și chiar să se bucure de popularitate, dar rezultatul va fi o îndepărtare de idealul spiritual la care ne cheamă Dumnezeu. Creștinismul nu înseamnă activism religios și nu se bazează pe voluntarismul membrilor sau pe colectivismul organizației. Creștinismul autentic înseamnă o avansare spirituală continuă a celor ce îl mărturisesc, o urcare progresivă spre standarde superioare de evlavie și de experimentare a puterii Duhului Sfânt în viața de zi cu zi, în aducerea roadelor Canaanului în propria viață. Creștinismul este mai mult decât o ideologie, un crez sau un set de principii corporatiste. El este o experiență vie împreună cu Dumnezeu, o transformare interioară de excepție ce se traduce în fapte și lucrări spre slava lui Dumnezeu și înălțarea spirituală a semenilor.
Cum putem ajunge la un creștinism autentic, care să aducă o bună mărturie cu privire la lucrurile pe care ni le-a pregătit Dumnezeu?
Modelul credinței lui Iosua și Caleb trebuie să devină o regulă a vieții noastre. Avem înaintea noastră Canaanul ceresc, împărăția pe care ne-a promis-o Dumnezeu. În primul rând, trebuie să credem că acel loc este real, că nu reprezintă o utopie sau un vis frumos. De îndată ce avem această asigurare interioară, trebuie să credem că putem ajunge în acel loc, că nu reprezintă un ideal intangibil, că nu suntem atât de căzuți sau de neputincioși pentru a ajunge în lumea cerească, având la bază ceea ce ne-a spus Dumnezeu. După aceea, trebuie să facem „pași prin credință” în această direcție, având siguranța că Domnul va fi cu noi la fiecare etapă. Fără a ne aventura acolo unde Cuvântul nu ne spune nimic, ci fructificând zilnic oportunitățile oferite prin providența lui Dumnezeu printr-o investire înțeleaptă a talanților și darurilor pe care le primim prin Duhul Sfânt, vom ajunge să creștem interior, dar și exterior, prin lucrările pe care le vom face.
Ce fel de oportunități ne sunt oferite zilnic pentru a avansa făcând „pași prin credință”? Ce fel de lucruri ne stau la îndemână pentru a avansa către țara promisă?
În fiecare zi beneficiem de timp, ce trebuie investit înțelept, alocând o parte a lui pentru studierea Bibliei și rugăciune. Pot spune, că fiecare efort de a citi și înțelege această minunată carte, reprezintă un astfel de „pas prin credință”. De asemenea, rugăciunea, ca efort al înălțării sufletului nostru către Dumnezeu, reprezintă tot un „pas prin credință”. Mai departe, în cursul zilei, orice reprimare a răului ce încearcă să se manifeste prin noi, orice exercitare a atitudinilor pozitive, orice faptă de bunătate, îndurare și compasiune, reprezintă noi „pași prin credință” în direcția intrării în Împărăția cerurilor. După cum se poate constata cu ușurință, zilnic putem face o mulțime de astfel de pași către Împărăția lui Dumnezeu. De aceea, nu trebuie să ignorăm nicio ocazie pentru a avansa, fiindcă astfel vom crește împreună cu imaginea tot mai amplă ce se formează în noi cu privire la țara promisă. Pentru a intra în Canaanul din ceruri este necesar ca imaginea acestui Canaan să ne cuprindă tot mai mult. Pentru a intra în el în mod fizic, la a doua venire a lui Hristos, trebuie să intrăm în el spiritual încă de acum, făcând mereu pași în direcția cea bună.
Ce se poate spune însă despre rolul serviciilor divine în a face pași hotărâți prin credință în direcția Împărăției lui Dumnezeu?
În măsura în care serviciile de închinare sunt conduse de persoane care în viața lor personală fac „pași prin credință”, așa cum s-a amintit, ele vor ajuta pe toți care iau parte să facă pași similari, atât la nivel personal, cât și colectiv. În acest sens, sunt sigur că nu vom putea împărtăși celorlalți ceea ce noi înșine nu experimentăm în viața de zi cu zi. Nu putem oferi sfaturi și învățături cu privire la ceea ce trebuie făcut, dacă noi nu am făcut deja pași în respectiva direcție, având o experiență bună în acest sens. Nu putem predica eficient ceea ce noi nu am ajuns să trăim. Chiar dacă va exista întotdeauna o diferență între ceea ce spunem și ceea ce facem, totuși, ea nu trebuie să fie excesiv de mare până acolo încât să recomandăm ceea ce de fapt noi nu trăim. Aici este diferența majoră dintre un creștinism autentic și doar unul de suprafață, care se rezumă în cele din urmă doar la sfaturi moralizatoare, dar nu are un efect sfințitor, de profunzime.
Dar este suficient ca persoanele care conduc serviciile divine să fie consacrate? Nu contează și atitudinea celor care iau parte la ele? Pentru intrarea în Canaan este nevoie doar de Iosua și Caleb? Nu trebuie ca întreg poporul să aibă o atitudine similară?
Pot spune fără a exagera, că orice serviciu divin trebuie să reprezinte o intrare spirituală în Canaan și un nou pas făcut prin credință spre intrarea fizică în Împărăția cerurilor. Știm bine că degeaba Iosua și Caleb au avut încrederea necesară pentru a intra în țara promisă, fiindcă poporul a ales o atitudine exact opusă. De aceea, un adevărat serviciu divin presupune deopotrivă ca persoanele ce îl conduc și cele care iau parte să manifeste o atitudine de încredere deplină în promisiunile divine și să experimenteze în viața de zi cu zi puterea transformatoare a harului lui Dumnezeu.
Dacă atitudinea celor care iau parte la serviciile de închinare nu este corespunzătoare, dacă nu există o experiență personală autentică, dacă nu există o întâlnire cu Dumnezeu în viața de zi cu zi, atunci influența ce se va manifesta va fi într-o direcție diferită, ba chiar opusă, decât cea care duce în Împărăția lui Dumnezeu. De aceea, este necesar ca fiecare să se cerceteze pe sine, să-și pună în rânduială viața în raport cu învățăturile de bază ale creștinismului aplicat în viața de zi cu zi, iar rezultatul va fi înălțător dacă toate aceste experiențe individuale se vor integra armonios într-o închinare colectivă autentică. Adevărata reformă începe cu fiecare dintre noi.
Putem intra în Canaan de unii singuri? Putem să o luăm înaintea bisericii, chiar dacă uneori din păcate există multe persoane pretins creștine care nu urmează calea credinței lui Caleb și a lui Iosua?
Intrarea în Canaanul ceresc reprezintă deopotrivă o experiență individuală și colectivă. La nivel personal, așa cum Caleb și Iosua au putut să cutreiere Canaanul și aducă roade din țara promisă, și noi putem să intrăm spiritual în Împărăția cerurilor și să aducem de acolo roadele acelei țări minunate, în genul: primirii Duhului Sfânt, experimentării nașterii din nou, așezării în mod ferm pe o credință ce nu se mai clatină și altele de felul acesta. Pe de altă parte, intrarea fizică în Canaanul ceresc se va produce o dată pentru toată biserica lui Dumnezeu din toate veacurile, la a doua venire a lui Hristos și nimeni nu o va putea lua înaintea altuia. De aceea, câtă vreme biserica lui Dumnezeu, care are credința în Iisus Hristos și respectă poruncile Tatălui ceresc, nu urmează în mod hotărât calea descrisă de Sfintele Scripturi, intrarea în Canaanul ceresc va fi amânată, așa cum s-a întâmplat și în pustie, când poporul a colindat patruzeci de ani până când s-a ridicat o generație credincioasă, asemănătoare cu Iosua și Caleb în ce privește încrederea în promisiunile lui Dumnezeu.
Și atunci, care este soluția? Să ne izolăm într-o închinare individuală? Să creăm mai multe curente de opinie, care să se certe între ele? Să ne îndoim de realitatea descrisă de Biblie sau de ceea ce stă scris?
În vremuri de criză întotdeauna se vor găsi persoane care să procedeze astfel, încercând să creeze dezbinare și conflict, pornind de la faptul că oricum biserica nu avansează cum trebuie spre direcția cea bună. Nu este o soluție să procedăm astfel, așa cum nu este recomandat să ne retragem la nivel individual. Cel mai bine este să începem la nivelul fiecăruia dintre noi un proces de reformă a vieții, pornind de la „lucrurile mici”, care privesc viața de zi cu zi, și continuând cu cele „mari”, legate de predicare și învățare conform cu Sfintele Scripturi. Nu trebuie să ne îndoim de ceea ce afirmă Scriptura, oricât de „neștiințific” ar părea pentru unii afirmațiile ei. Intrarea fizică în Canaan va încălca cu siguranță toate cunoștințele științifice pe care le avem, așa cum potopul nu a putut fi nici prevăzut, nici explicat de oameni. Iar a propune noi metode de interpretare, care schimbă radical ceea ce afirmă Scriptura, reprezintă o contrafacere periculoasă, cu consecințe distrugătoare. Soluția este simplă: să aducem mereu o bună mărturie cu privire la țara minunată pe care Domnul ne-a promis-o, adică să devenim asemenea lui Iosua și Caleb în viața de zi de zi.
