„Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor nenorociți. El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc sclavilor eliberarea și prinșilor de război izbăvirea, să vestesc un an de îndurare al Domnului și o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru, să mângâi pe toți cei întristați, să dau celor întristați din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenușă, un mir de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiți stejari ai nevinovăției, un răsad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui.” — Isaia 61:1-3
De ce este amintită vindecarea celor cu inima zdrobită între lucrările pe care avea să le realizeze Fiul lui Dumnezeu?
Nimic nu este mai nociv în a ne împiedica să venim la Dumnezeu decât sentimentul descurajării, al neputinței de a mai putea să crezi că Scriptura afirmă lucruri adevărate în ceea ce te privește. „Inima zdrobită” poate însemna deopotrivă și reacția de disperare în fața unei realități potrivnice pe care nu o poți controla, dar care se ridică împotriva ta la fiecare pas. Tocmai de aceea, lucrarea de refacere presupune depășirea acestui obstacol interior, ce ne cauzează atât de multe probleme.
În acest sens, ce remedii ne sunt oferite pentru a depăși stările de descurajare și de neputință?
Dacă vom citi cu atenție aceste versete, vom observa o similitudine între mai multe categorii de persoane amintite ca obiect al lucrării Mântuitorului. Astfel, distingem pe „cei nenorociți”, pe „cei cu inima zdrobită”, pe sclavi și nu în ultimul rând pe „cei întristați”. Prin urmare, putem spune că avem o redare din mai multe perspective a celor care sunt apăsați de realitățile vitrege ale lumii în care trăim și care nu au perspectiva rezolvării situațiilor în care se găsesc. Astfel, putem spune că există o corespondență clară între aceste categorii și o legătură evidentă între remediile ce le sunt oferite în genul „veștilor bune”, vindecării, eliberării și mângâierii.
Cum pot „veștile bune” să fie un remediu pentru persoanele care trec prin situații dificile de descurajare și neputință?
Expresia „vești bune” se referă la conținutul unui anumit mesaj pozitiv, destinat încurajării și redării atitudinii de speranță în faptul că Dumnezeu intervine pentru a ne oferi vindecare și rezolvare pentru situațiile defavorabile în care ne putem afla vreodată. Dacă vom privi la secvența remediilor oferite în cadrul lucrării de salvare, primul pas este cel de a aduce din nou speranță în inimile oamenilor. Trebuie înțeles că nu vom putea avea parte de vindecare, dacă nu ne vom schimba atitudinea în sensul manifestării credinței în Cuvântul lui Dumnezeu și în lucrarea Sa de salvare. De aceea, în cursul vieții Sale de pe pământ Iisus Hristos a investit mult efort în a prezenta mesajul pozitiv al mântuirii, având drept scop cultivarea credinței în Dumnezeu și în planul de restaurare a oamenilor acestei lumi.
Putem spune că un prim factor în depășirea sentimentelor de descurajare constă în exercitarea credinței în legătură cu promisiunile divine?
În acest punct, avem de-a face cu un remediu ce ne stă la îndemână, ori de câte ori suntem confruntați cu situații ce ne împing spre disperare și descurajare, și anume, că putem să identificăm promisiunile divine din cadrul Sfintelor Scripturi, aflate în legătură cu planul de salvare, pe care le vom putea invoca prin rugăciune de la Dumnezeu pentru remedierea situațiilor dificile cu care ne confruntăm. Prin exercitarea credinței asupra împlinirii acestor promisiuni în dreptul nostru, vom face primul pas în depășirea situațiilor negative ce vin asupra noastră.
Dar cineva ar putea spune, că deși a identificat astfel de promisiuni, și deși s-a rugat pentru împlinirea lor, totuși, nu s-a întâmplat nimic. Care ar fi cauza unei astfel de situații?
Dacă vom cerceta cu atenție versetele pe care le studiem în clipa de față, vom vedea că scopul principal al lucrării lui Hristos constă, pentru timpul de față, în a ne oferi vindecarea deplină de care avem nevoie pentru a intra în împărăția cerurilor. De aceea, trebuie înțeles, că invocarea promisiunilor divine are drept principal obiectiv cel al experimentării unei astfel de vindecări. Chiar și iudeii din acele timpuri, care așteptau o rezolvare concretă a situației de sclavie în care se aflau, au fost dezamăgiți de vindecarea deplină ce le era oferită de Hristos. Prin urmare, s-ar putea ca realitatea ostilă să nu fie modificată, dar cu siguranță ceva se va schimba în interiorul nostru, astfel încât să facem față cu succes încercărilor cu care avem de-a face.
Înțelegem așadar, că vindecarea deplină se referă nu neapărat la situațiile defavorabile în care ne putem afla, ci mai degrabă, la capacitatea noastră de a face față cu succes, având drept perspectivă intrarea în Împărăția cerurilor?
Poate părea descurajator pentru multe persoane faptul că în timpul de față accentul este pus pe vindecarea deplină, deși realitatea din jurul nostru mărturisește despre o puternică lucrare a providenței și în ce privește vindecarea fizică. Cu toate acestea, să ne gândim că dacă vom avea parte de această vindecare, atunci intrarea în Împărăția cerurilor este sigură, așa cum a promis Dumnezeu. Prin urmare, de multe ori, prin exercitarea credinței în promisiunile divine, vom primi putere pentru a face față cu succes problemelor pe care le avem și să experimentăm o întărire interioară formidabilă.
Am discutat despre rolul „veștilor bune”, adică al promisiunilor divine, care prin intermediul exercitării credinței ne conduc la o vindecare deplină. Ce se poate spune despre celelalte remedii amintite în aceste versete?
Următorul remediu se referă la eliberarea din sclavie, ceea ce pentru o persoană aflată în dificultate și asaltată de descurajare poate însemna o situație în care se află la dispoziția unor circumstanțe potrivnice, asupra cărora nu are niciun fel de control. Elementul definitoriu al stării de sclavie constă în neputința de a influența lucrurile, o rămânere la dispoziția împrejurărilor nefavorabile sau persoanelor răuvoitoare. Condiția de sclavie este evidentă dacă privim la scara istoriei tot ce s-a întâmplat de la căderea în păcat a lui Adam și Eva. Eliberarea din sclavia Celui Rău, și aici includem orice formă de sclavie pe care am putea să o întâlnim în viață, presupune acțiunea unui factor supranatural, eliberator, ce realizează acest lucru.
Ce „eliberări” putem experimenta prin acțiunea Duhului Sfânt, ca urmare a exercitării credinței în promisiunile divine?
Prin intermediul Duhului Sfânt, stăpânul interiorului nostru și al întregii vieți, devine Dumnezeu, iar vechii stăpâni sunt aruncați afară unul după altul. Astfel de stăpâni pot face referință la atitudinile negative, sentimente rele, obiceiurile vătămătoare, gândurile necurate, faptele de rușine și altele de felul acesta, ce ne țineau sclavi ai păcatului, adică ne puneau la dispoziția Celui Rău. Dacă vom privi doar la sentimentul de descurajare, prin puterea sa nefastă, acesta paralizează și cele mai bune eforturi în dobândirea unei vieți curate și pline de bucurie. Nu există fericire când te afli sub stăpânirea unor astfel de demoni, care își găsesc plăcerea în a ne face viața un calvar și a ne împinge mereu lucrurile rele.
Se poate spune că sentimentele de descurajare se află în legătură și cu o anumită imagine de sine degradată prin practicile rele și înjositoare?
Practicile rele, adică viciile, alimentează cele mai teribile sentimente de descurajare și de neputință, degradând în cel mai înalt grad imaginea și respectul de sine pe care trebuie să le avem, prin faptul că am fost creați după chipul lui Dumnezeu. De aceea, eliberarea oferită de Hristos, presupune restaurarea demnității personale, redarea echilibrului interior și stăpânirii de sine, lucruri mai valoroase decât orice alt bun material pe care l-am putea avea. Izvoarele necredinței, deznădejdii și descurajării se află tocmai la acele lucruri ce ne întinează sufletul și viața, iar eliberarea de acestea se constituie ca un remediu sigur în vindecare.
Iar în final, ce alt remediu mai este amintit în planul acțiunilor de restabilire a persoanelor fără nădejde din această lume?
Deși apare amintită la final, mângâierea se constituie ca un dar divin, care asemenea balsamului frumos mirositor, împrospătează viața noastră și aduce alinare durerilor pe care le resimțim în această lume. Conceptul vindecării spirituale poate părea defectuos, dacă îl privim dintr-o perspectivă strict terestră, fără a vedea intrarea în Împărăția cerurilor, fiindcă deși restabilit interior, Dumnezeu îngăduie omului să treacă prin dificultăți sau chiar să rămână în situații dureroase. Cineva ar putea să experimenteze vindecarea deplină, dar problema sa directă să nu fie remediată, ba chiar lucrurile să evolueze spre mai rău. Ei bine, aici intervine mângâierea pe care ne-o oferă Dumnezeu, o convingere interioară care se sprijină pe împlinirea promisiunilor divine prin înălțarea la ceruri, când Hristos va reveni.
Nu există totuși, și aspecte prezente ale mângâierii pe care ne-o oferă Dumnezeu prin intermediul Cuvântului Său?
Desigur, există multe implicații prezente cu privire la mângâierea pe care Dumnezeu o oferă celor ce experimentează vindecarea deplină. Mă gândesc, de exemplu, la atitudinea apostolilor și a primilor creștini în fața împotrivirilor și necazurilor pe care le-au avut de întâmpinat. Cu cât calm Petru își aștepta execuția chiar a doua zi, cu câtă bucurie Pavel accepta să fie batjocorit și biciuit, cu câtă liniște Ioan privea la desfășurarea evenimentelor viitoare, prizonier fiind pe o insulă pustie, sau cu câtă blândețe Iisus Hristos își ierta vrăjmașii și oferea salvare unui păcătos țintuit pe cruce! Toate acestea, precum și multe alte mărturii, vorbesc despre oameni care au experimentat vindecarea deplină, până acolo încât au ajuns să nu mai fie dominați de lucrurile rele ale vieții, iar în schimb au putut să privească plini de speranță către Împărăția viitoare. Exemplul lor este spre învățătura noastră în biruința asupra oricărui fel de încercare.
