„Doamne, deschide-mi buzele și gura mea va vesti lauda Ta. Dacă ai fi dorit sacrificii, Ți-aș fi adus, dar Ție nu-Ți plac arderile de tot. Sacrificiile plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit. Dumnezeule, Tu nu treci cu vederea o inimă zdrobită și mâhnită!” — Psalm 51:15-17
Putem spune că lui Dumnezeu Îi place să avem un „duh zdrobit” când venim înaintea Sa? Cum se înțelege această afirmație?
De modul în care vom înțelege expresia „duh zdrobit” depinde învățătura pe care o vom primi citind aceste versete. În accepțiunea obișnuită, prin „duh zdrobit” se face referință la o anumită atitudine ce trebuie să o avem dacă dorim să intrăm în legătură cu Dumnezeu, care se caracterizează prin umilință, adică smerenie, și reverență, adică recunoașterea nedesăvârșirii noastre în raport cu sfințenia lui Dumnezeu. Ca un prim pas în abordarea unei închinări autentice, „duhul zdrobit” devine o cheie în realizarea legăturii cu Creatorul nostru.
Totuși, de ce David, autorul acestui psalm, folosește această expresie de „duh zdrobit”, pe care o amplifică ulterior prin cuvintele „inimă zdrobită și mâhnită”? În ce situație se afla el când a alcătuit acest psalm?
În cazul lui David, putem spune că el se afla într-o situație cu totul nefericită, în urma comiterii unui păcat teribil prin adulter cu Batșeba, care a condus la crearea circumstanțelor favorabile pentru uciderea lui Urie Hititul, soțul acesteia. Așadar, pentru el „duhul zdrobit” și „inima zdrobită și mâhnită” descopereau o stare de neputință și descurajare în fața unei situații ce nu putea fi scuzată în vreun fel. David practic nu mai vedea o soluție normală la ceea ce se întâmpla. Restaurarea relației cu Dumnezeu depindea doar de bunătatea Celui Prea Înalt.
În ce sens situația lui David se regăsește în experiența noastră zilnică când trecem prin perioade de descurajare și de întristare?
Desigur, nu trebuie să comitem adulter sau să participăm la comiterea unei crime, pentru a ajunge să ne simțim descurajați și întristați până acolo încât să nu mai vedem nicio ieșire în raport cu Dumnezeu și cu conștiința noastră. Dar de fapt, orice încălcare a poruncilor divine, a standardului moral bine exprimat prin Decalog, adică Cele zece porunci, conduce la trezirea sentimentului de vinovăție, care generează descurajare și întristare, cu scopul de a ne ajuta să conștientizăm situația în care ne aflăm.
Se poate spune că sentimentele de descurajare și de neputință își au ca punct de plecare încălcarea poruncilor lui Dumnezeu, care aduc după ele conștiința vinovăției?
Trebuie înțeles că descurajarea este doar manifestarea exterioară a unei cauze mult mai profunde, iar așa cum am observat în cazul lui David, conștiința vinovăției, în urma încălcării poruncilor divine, a fost cauza „zdrobirii” sufletești la care el face referință. Practic, David nu mai vedea decât o condamnare de care nu putea să scape, iar soluția sacrificiilor ceremoniale nu avea cum să rezolve situația în care se găsea. Prin extensie, putem spune că orice sentiment de descurajare este legat de conștiința vinovăției și de încălcarea codului moral.
Însă de ce elementele ceremoniale, în genul sacrificiilor și arderilor de tot, adică a formelor de religie, nu puteau să Îi aducă vindecare? De ce spune David că lui Dumnezeu „nu Îi plac arderile de tot”?
Niciodată îndeplinirea unui ritual religios nu va putea să îndepărteze conștiința vinovăției, care se află undeva în adâncul sufletului nostru, iar acest lucru este clar exprimat de David. Avem nevoie de o purificare interioară, pe care numai Dumnezeu o poate realiza prin acordarea iertării Sale. Formele de religie nu pot decât să contureze anumite adevăruri spirituale, dar ele nu vor putea lua locul elementului spiritual, care ține de relația noastră personală cu Dumnezeu și de tot ceea ce Domnul realizează în favoarea noastră. Să nu comitem greșeala fariseilor, care orbiți de formă nu mai distingeau conținutul închinării. Astfel, înțelegem că lui Dumnezeu „nu Îi plac arderile de tot”, când prin intermediul lor dorim să obținem eliberare și nu prin relația pe care trebuie să o avem în permanență cu El pentru a primi iertarea Sa.
Dar ce se poate spune despre oamenii care sunt apăsați de descurajare, fără ca acest lucru să se datoreze lor? Ne gândim la persoane care au suferit diferite forme de abuz sau se află în circumstanțe defavorabile?
Pentru o astfel de situație există versete biblice mult mai explicite, dar pe de altă parte, situația lui David nu se aplică doar celor care comit astfel de lucruri rele, ce sunt evidente chiar și din punct de vedere penal. De fapt, situația lui David se extinde asupra tuturor oamenilor, fiindcă nemijlocit, orice om este vinovat înaintea lui Dumnezeu și prin urmare, are nevoie de iertarea Sa. În cazul persoanelor care suferă în urma abuzului comis asupra lor, putem aplica expresia: „Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită”, adică Dumnezeu nu va fi nepăsător cu privire la orice persoană care se află în dificultate și caută ajutorul Său. Aici avem de-a face de fapt cu un principiu general ce se aplică oricărui om, indiferent de situație.
Ce învățătură practică ar putea avea astfel de persoane, urmând învățătura oferită de aceste cuvinte scrise de David?
Orice formă de abuz comis asupra unei persoane, reprezintă o încălcarea a codului moral exprimat de Dumnezeu. De aceea, fără o întoarcere temeinică la Hristos, niciun om care abuzează de semenul său, nu va putea să scape de condamnarea divină, ce se va vedea în final la judecată. Pe de altă parte, cei care sunt victimele unor forme de abuz, trebuie să înțeleagă că Dumnezeu cunoaște situația în care se găsesc și va oferi sprijin pentru restabilirea unor astfel de persoane. Însă cel mai greu pentru cel care suferă un abuz, este de a-și redobândi respectul de sine și să treacă peste resentimente, lucruri pe care le vom aborda într-o ocazie viitoare.
Revenind la textul biblic, de ce David cere să „i se deschidă buzele”, astfel ca „gura sa să vestească lauda” lui Dumnezeu? La ce se referă această laudă și cum se leagă de starea de descurajare în care se găsea?
Pentru noi poate părea relativ simplă situația descrisă de David, fără a discerne un motiv de descurajare, dar să nu uităm că de îndată ce se comite o faptă rea, Cel rău vine asupra noastră și încearcă, prin dovezi evidente, să ne inducă o stare de neputință și de descurajare, astfel ca noi să nu mai venim înaintea lui Dumnezeu. El ne șoptește că suntem prea păcătoși, că problema noastră este prea mare, și mai ales că lui Dumnezeu nu Îi pasă de noi. Nu cunoaștem cu toții aceste sugestii ce vin deseori asupra noastră, generând dificultăți aparent de netrecut? Ei bine, David se afla în mijlocul unor astfel de frământări, ce îl aduceau în pragul disperării, însă el a continuat să se prindă de promisiunile iertării divine. Dar deodată el nu s-a mai văzut în stare să mai exprime lauda lui Dumnezeu, ci doar să vorbească despre situația sa nefericită și lipsită de speranță, cel puțin din perspectiva omenească. David dorea ca relația sa cu Dumnezeu să fie restabilită, să primească întărirea și certitudinea acceptării înaintea lui Dumnezeu.
Se poate spune că lauda lui Dumnezeu se constituie ca exprimarea cea mai potrivită când primim iertarea divină prin certitudinea acceptării înaintea Sa?
Când vedem adâncimea circumstanțelor ce ne separă de Dumnezeu și adâncul vinovăției în care ne aflăm, atunci nu putem spune decât că suntem pierduți, iar descurajarea ne învăluie. Pe de altă parte, dacă ne ridicăm cugetul către ceruri, vom distinge prin intermediul Cuvântului divin iertarea ce ne este oferită, deopotrivă prin acceptare și întărire, astfel încât să ieșim dintr-o astfel de situație. De îndată ce ajungem la o astfel de convingere, lauda începe să se exprime natural și spontan din suflet. Cum să nu lauzi pe Dumnezeu pentru bunătatea Sa de a ne scoate din mlaștina neputinței și agoniei lipsite de speranță?
Dar ce se întâmplă, dacă înțelegem iubirea lui Dumnezeu în favoarea noastră și totuși, nu ajungem să-L lăudăm pe Creatorul nostru și să ne exprimăm recunoștința?
Prin laudă nu înțeleg doar exprimarea de cuvinte, care sunt de fapt necesare, ci mă refer în primul rând la o atitudine de recunoștință care trebuie să caracterizeze viața oricărui om care are percepția harului ce ne-a fost acordat prin iertarea vinovăției. Problema este că oamenii nu sunt, de regulă, conștienți cât sunt de vinovați înaintea lui Dumnezeu. În consecință, religia lor este superficială, axată doar pe forme, iar exprimarea laudei se realizează doar la nivel exterior. Să ai viziunea iubirii lui Dumnezeu, așa cum este clar prezentată în Sfintele Scripturi și în viața de zi cu zi, și totuși, să nu cultivi o atitudine de laudă la adresa Creatorului, nu va avea drept rezultat decât o lucrare de suprafață, ce nu va conduce la rezolvarea situației în care te afli la un moment dat.
Așadar, care este o metodă sigură de a depăși sentimentele de descurajare ce vin asupra noastră atât de des?
Soluția conturată de David pentru orice „inimă zdrobită și mâhnită” constă în a veni înaintea lui Dumnezeu, având convingerea că El ne primește, că ne acceptă așa cum suntem, că ne înțelege, ne îmbărbătează și intervine în favoarea noastră, acordându-ne harul Său, iertarea Sa. Ca urmare a unei astfel de experiențe spirituale, ajungem să cultivăm o atitudine de laudă a lui Dumnezeu, pentru ceea ce El este și pentru ceea ce El a făcut pentru noi. Putem spune că niciodată un om care nutrește mereu o atitudine de laudă, nu va putea fi doborât de mâhnire sau descurajare, fiindcă puterea divină va fi împreună cu el neîncetat, oferindu-i călăuzire ori de câte ori Cel Rău va încerca să-l doboare în vreun fel. Doar astfel se poate dobândi biruința!
