„Iisus a luat cuvântul, și le-a zis: Aveți credință în Dumnezeu! Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: Ridică-te și aruncă-te în mare, și dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut. De aceea, vă spun că, orice lucru veți cere, când vă rugați, să credeți că l-ați și primit, și-l veți avea.” — Marcu 11: 22-24  

 

Putem spune că avem de-a face cu un principiu universal în sensul în care „orice vom cere, dacă vom crede, vom și primi”?  

 

Într-un anumit sens avem de-a face cu un principiu universal, fiindcă este necesar să credem că vom primi lucrul pentru care ne rugăm. Ar fi de fapt o contradicție de termeni să ne rugăm fără a avea convingerea că vom primi lucrul pentru care am făcut cererea respectivă. De aceea, se poate spune că un element esențial pentru a avea răspuns la rugăciune este să crezi că Dumnezeu îți va răspunde și că El va împlini lucrul pentru care te-ai plecat înaintea Sa, având convingerea că vei primi răspunsul conform cu ceea ce ai crezut.  

 

Se poate spune că, de multe ori, nu primim răspuns la rugăciune din cauza slabei noastre credințe?  

 

Desigur, aceasta era problema avută în vedere de Mântuitorul nostru. Prea adesea ne dăm bătuți imediat când vedem că Dumnezeu pare că întârzie să ne răspundă pentru ce ne-am rugat. Și nu în ultimul rând, de multe ori, ceea ce îi cerem nu se bazează pe o convingere fermă că vom fi ascultați, atitudinea noastră fiind greșită, în sensul în care exprimăm prin vorbire anumite lucruri, dar în adâncul sufletului nostru nu suntem convinși asupra faptului că ni se va răspunde.  

 

Dar nu se întâmplă deseori, ca lucruri pentru care ne-am rugat să nu se împlinească? O astfel de experiență nu face parte, de multe ori, din viața noastră și anume, că multe dintre rugăciuni rămân aparent fără răspuns?  

 

Sunt sigur că multe persoane au experimentat situații în care răspunsul la rugăciune a întârziat sau nu a mai apărut deloc. Dar ori de câte ori suntem confruntați cu așa ceva, trebuie să ne întrebăm în primul rând, dacă am fost convinși că Dumnezeu ne va răspunde. Iar dacă astfel au stat lucrurile, atunci trebuie să examinăm în ce măsură am insistat pentru a primi un răspuns, fiindcă de cele mai multe ori perseverența noastră în rugăciune lipsește sau se manifestă doar ca o reluare la nivel verbal a cererilor noastre.  

 

Cu alte cuvinte, este necesar să dovedim o atitudine de încredere deplină în Dumnezeu, în faptul că El ne va răspunde când ne rugăm?  

 

Nu pot spune că este simplu să dovedim o încredere deplină. De regulă, noi vorbim destul de mult despre necesitatea unei astfel de credințe, dar în realitate, ne este teribil de dificil să o punem în practică. Oare nu am observat atât de des când ne rugăm cu sinceritate și credință, cum ceva din interiorul nostru, iar, de multe ori, și din afara noastră, se pune în mișcare pentru a ne bloca exprimarea dorințelor înaintea lui Dumnezeu? Nu ați constatat cum deodată cuvintele încep să ne lipsească, sau devin fără conținut, iar lucrul pentru care am dorit să îl cerem pare să nu mai fie clar exprimat?  

 

Putem spune că unii dintre munții care trebuie să fie „aruncați în mare” sunt și cei legați de obstacolele pe care le întâmpinăm, dacă vrem să ne rugăm cu adevărat lui Dumnezeu?  

 

Munții despre care se vorbește în versetul citat, se referă deopotrivă la obstacolele interioare, precum și la cele exterioare, ce pot sta în calea avansării noastre pe calea care duce către Împărăția cerurilor. Aruncarea lor în mare nu este ceva opțional, o manifestare a unei credințe de excepție, ci reprezintă o necesitate de prim ordin. Practic, noi nu putem merge mai departe, dacă acești munți nu se dau la o parte. Ori ei rămân înaintea noastră, iar noi vom fi nevoiți să ne oprim, ori sunt dați la o parte dinaintea noastră, iar noi vom putea merge în continuare pe calea ce duce în Împărăția lui Dumnezeu.  

 

Dar la modul concret, care ar putea fi unul dintre acești „munți”, ce ne barează calea, când dorim să ne rugăm lui Dumnezeu?  

 

Obstacolele pot diferi în natură și manifestare, dar cu siguranță un impediment major pentru a putea să te rogi lui Dumnezeu este manifestat prin lipsa credinței, mai precis a acelei credințe depline, ce se sprijină ferm pe ceea ce a promis Creatorul nostru. Nu mă refer la acea credință care afirmă verbal adevărul cuvintelor lui Dumnezeu, ci la acea încredere fermă ce se sprijină cu o convingere puternică pe afirmațiile făcute de Creatorul nostru, în legătură cu iertarea și salvarea noastră prin Iisus Hristos.  

 

Ce alte obstacole ne stau în calea adresării cererilor noastre înaintea lui Dumnezeu? Ce alți munți trebuie să fie aruncați în mare?  

 

Aruncarea în mare este similară acțiunii potopului distrugător, care a scufundat o lume ce se ridica împotriva lui Dumnezeu. Similar, orice obstacol trebuie să fie cu desăvârșire dat la o parte, fără a mai lăsa vreo urmă din el. Așa cum am amintit, un alt impediment în ce privește rugăciunea este cauzat de lipsa de concentrare asupra a ceea ce a spus Dumnezeu și asupra a ceea ce noi dorim ca El să împlinească pentru noi. Din această cauză, rugăciunile devin doar exprimări de suprafață, doar cuvinte lipsite de conținut, sau vorbe, și nimic mai mult, totul fiind doar un exercițiu exterior ce nu are nicio legătură cu ceea ce se află în inima noastră.  

 

În afară de lipsa de concentrare, ce alți munți ne stau în cale când ne rugăm?  

 

Nu în ultimul rând, lipsa ordinii în viața noastră, obiceiurile vătămătoare pentru minte sau trup, hrănirea excesivă sau dimpotrivă, deficitară, lipsa odihnei, vizionarea de programe ce incită la gânduri necurate, sau pur și simplu la excitarea excesivă a minții, precum și orice păcat comis, se constituie ca munți ce trebuie să fie aruncați în „mare”, adică distruși cu desăvârșire. Sunt sigur că lista poate continua și cu alte elemente ce țin de viața noastră personală.  

 

Dar în ce privește obstacolele exterioare ce stau în cale înălțării rugăciunilor noastre și experimentarea unei credințe depline, care ar fi câteva dintre acestea?  

 

În sfera realității din afara noastră, prieteniile sau asocierile cu persoane lipsite de credință, afectează prin puterea influenței interpersonale credința pe care o avem și implicit, dorința noastră de a ne ruga cu putere înaintea lui Dumnezeu. Un program de lucru încărcat, implicarea în prea multe activități și lipsa unei vieți personale cu Dumnezeu, a acelui timp când „în camera ta” stai singur cu Dumnezeu și exprimi dorințele tale, constituie, de asemenea, obstacole majore pentru credința noastră. Și nu în ultimul rând, lipsa unor relații deschise în familie, discuțiile aprinse între membrii ei, orice formă de mânie sau de răutate exercitate de noi sau asupra noastră, își pun amprenta, constituind noi obstacole în dezvoltarea credinței noastre.  

 

Dacă examinăm prima enumerare, asupra obstacolelor interioare ce stau în calea dezvoltării credinței noastre și a vieții de rugăciune, am putea să ne descurajăm. Ce putem să facem pentru a le învinge?  

 

Răspunsul general constă în „aruncarea acestor munți în mare”, adică distrugerea lor cu desăvârșire, având la bază exercitarea credinței în Dumnezeu. Înțelesul este spiritual și se poate concretiza, în funcție de situație, prin ordonarea vieții, eliminarea progresivă a obiceiurilor vătămătoare, hrănirea conform cu nevoile reale ale trupului și minții, eliminarea vizionării de programe ce au un conținut vătămător, precum și altele în genul acesta. Practic, trebuie schimbat întreg stilul nostru de viață, realizând o profundă modificare a obiceiurilor noastre.  

 

Dar în ce privește lucrurile exterioare ce ne împiedică pe calea credinței, ce putem să facem pentru a le depăși?  

 

În ce privește cealaltă listă, este necesar să ne alegem cu înțelepciune prietenii și legăturile de orice fel cu semenii noștri, încercând să ne asociem cu persoane ce ne vor ajuta să avansăm pe drumul credinței. De asemenea, este necesar să nu ne supraîncărcăm cu prea multe activități, astfel încât să nu ne mai rămână nici energie, nici timp pentru a mai putea vorbi lui Dumnezeu. Cât de adesea, nu mai avem vreme pentru rugăciune sau ceea ce oferim nu reprezintă altceva decât o rostire cu gura a unor fraze tip, pe măsură ce mintea noastră rămâne prea plină cu gândurile zilei, iar alteori doarme pur și simplu! Nu în ultimul rând, trebuie să ne luptăm să avem timpul nostru cu Dumnezeu, perioade de solitudine în care să ne rugăm Tatălui nostru ceresc.  

 

În privința relațiilor de familie necorespunzătoare, ce trebuie să facem, pentru a nu ne pierde credința în Dumnezeu?  

 

Cea mai dificilă, dar în același timp, lucrarea ce se află cel mai aproape de noi, constă în redefinirea relațiilor de familie, în sensul în care vorbirea de rău, mânia, violența de orice fel, și altele de felul acesta, trebuie să fie eliminate în baza unui acord comun între cei implicați. Trebuie bineînțeles, că o familie cu adevărat creștină reprezintă un puternic sprijin în dezvoltarea credinței și relației cu Dumnezeu. Pe de altă parte, o viață de familie deficitară, se constituie ca un munte uriaș, mai înalt decât vârful Everest, pe calea ce duce la ceruri.  

 

Ce sfat se poate da celor care nu au binecuvântarea de a avea o astfel de familie, din diferite motive?  

 

În acest caz, trebuie să facem din partea noastră tot ce se poate pentru a trăi în pace. Dacă lucrurile ajung să nu mai depindă de noi, atunci să ne încredințăm lui Dumnezeu, având convingerea că El ne va da putere să depășim respectiva situație. Desigur, vom avea obstacole exterioare la fiecare pas, și înăuntrul nostru se vor ridica multe bariere. Pe primele vom putea mai mult sau mai puțin să le dăm la o parte din calea noastră, dar pe celelalte, adică pe cele interioare, este pur și simplu datoria noastră să scăpăm cu totul de ele. Iar ceea ce a fost handicapul nostru în această viață va deveni oportunitatea noastră de dezvoltare, prin intermediul unei credințe depline ce se prinde ferm de brațul divin, fapt care ne va conduce dincolo de tot ceea ne-am fi putut imagina vreodată.