„Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut.” — Geneza 1: 26-27
Ce ne spun aceste versete despre modul în care Dumnezeu ne-a creat, sau mai bine zis despre statutul pe care El ni l-a acordat chiar de la început?
Există multe persoane ce se confruntă cu problema unei imagini de sine defavorabile, induse fie de ceilalți, fie de o experiență nefericită prin care au trecut. Pe de altă parte, există oameni care au o părere exagerată despre sine, crezându-se deasupra celorlalți. Cu toate acestea, Biblia este deosebit de clară asupra acestui aspect, spunând că toată umanitatea a fost creată după chipul lui Dumnezeu, având aceeași părinți, aduși la existență prin puterea Creatorului întregului univers. Prin urmare, statutul care ne-a fost acordat de la începuturi decurge din calitatea de a purta chipul lui Dumnezeu în interiorul nostru.
Dacă acest chip a fost așezat în interiorul nostru, cum trebuie aceasta să se reflecte în afara noastră, prin vorbele, faptele și toate acțiunile noastre?
Noțiunea de chip al lui Dumnezeu a suscitat numeroase speculații de-a lungul timpului, însă, în orice caz, trebuie să înțelegem că acest lucru urma să se reflecte într-un mod nemijlocit în exteriorul nostru prin „stăpânirea” înțeleaptă a lucrurilor peste care omul a fost pus să le administreze. Fragmentul biblic ne vorbește despre domnia omului asupra tuturor animalelor de pe pământ, conturând ideea reprezentării Creatorului în lumea în care trăim. Practic, înțelegem că Dumnezeu și-a ales rasa umană pentru a-L face cunoscut pe planeta Pământ, fapt care conturează extraordinara demnitate ce i-a fost acordată.
Ce legătură au toate acestea cu imaginea de sine pe care trebuie să o avem și cum s-ar reflecta conștiința acestui lucru asupra vieții pe care o trăim?
Pot spune, că una dintre cauzele fundamentale pentru care omul a ajuns să decadă tot mai mult, se găsește în pierderea conștiinței faptului că prin creație, umanitatea a primit chipul lui Dumnezeu, adică acea capacitate de a gestiona înțelept resursele planetei și să aducă armonia din ceruri pe pământ. Dacă acest lucru nu ar fi fost uitat, s-au mai bine zis ascuns de-a lungul veacurilor, istoria umanității ar fi fost cu totul alta. Demnitatea pe care Dumnezeu ne-a acordat-o este extraordinară, lăsând să se înțeleagă că înzestrări deosebite ne-au fost puse la dispoziție, pentru a face planeta Pământ un loc deosebit, o imagine a realităților cerești.
Cu toate acestea, vedem în jurul nostru atâta durere și suferință, iar mulți oameni și-au pierdut respectul de sine, având impresia că suntem doar niște animale evoluate și nimic mai mult. Ce remedii ne oferă Biblia în acest sens?
Trebuie să înțelegem că viața noastră va reflecta nemijlocit concepția pe care o avem despre lume în mijlocul realității în care trăim. Fără a ignora căderea ce s-a produs prin neascultare, totuși, niciodată nu este scris faptul că Dumnezeu ar fi retras de la noi calitatea faptului că am fost creați după chipul Său. Vreau să subliniez că acest chip nu a dispărut cu totul, și tocmai de aceea, există șansa de a fi aduși înapoi, pentru a manifesta din nou demnitatea ce ne-a fost acordată. În acest sens, conștiința faptului că am fost creați după chipul Creatorului întregului univers, se constituie ca un prim pas în redobândirea stăpânirii ce ar fi trebuit să fie a noastră de la început. Respectul de sine se câștigă prin lupta împotriva neascultării de Dumnezeu și prin promovarea valorilor pozitive expuse prin Cuvântul lui Dumnezeu. Mai precis, nu poți să rămâi cu o imagine de sine defavorabilă, dacă te gândești că ai fost creat după chipul lui Dumnezeu. Această realitate nu se restrânge doar la primii oameni, ci este un statut ce a fost acordat întregii umanități, o condiție existențială pe care Creatorul universului ne-a dăruit-o într-un mod cu totul deosebit.
Din acest punct de vedere, lucrurile ar părea relativ simple, însă în viața de zi cu zi este atât de greu să te gândești că am fost creați după chipul lui Dumnezeu, iar în același timp să faci față realităților defavorabile cu care te confrunți. Ce se poate spune în acest sens?
De la început subliniez faptul că realitatea confruntării de care fiecare dintre noi are parte, nu se constituie ca un argument în favoarea pierderii acestui chip, ci mai degrabă, este dovada că acest chip al lui Dumnezeu a rămas împreună cu noi. Mai precis, Creatorul nostru nu ne-a retras condiția ce ne-a acordat-o, și prin urmare, este lăsată posibilitatea întoarcerii la scopul pentru care am fost creați. Lupta ce se dă pentru fiecare dintre noi are drept scop, pe de o parte, tocmai menținerea stării de neștiință asupra planurilor lui Dumnezeu și a adevăratei noastre condiții, iar pe de altă parte, prin intervenția lui Iisus Hristos, se caută ca fiecare dintre noi să revină la starea în care trebuia să fim de la început. Prin urmare, confruntarea prezentă este dovada vie a faptului că încă nu s-a ajuns la final, iar fiecare dintre noi are șansa de a redeveni o imagine vie a lui Dumnezeu pe pământ.
Totuși, dacă privim la ceea ce se întâmplă în lumea noastră, este foarte greu să crezi că umanitatea ar putea fi călăuzită să se întoarcă la condiția de la început. Cum pot fi înțelese aceste lucruri?
Întoarcerea întregii umanități la condiția de la început nu reprezintă un lucru imposibil și tocmai de aceea, mesajul Scripturii este adresat fără discriminare tuturor oamenilor de pe pământ. În același timp, în măsura în care starea de ignoranță asupra condiției noastre continuă, rezultatele nu vor putea fi decât nefaste. Practic, înaintea noastră se deschid două căi, una către Împărăția cerurilor, prin întoarcerea la condiția inițială, iar cealaltă către abisul distrugerii, prin persistarea respingerii ofertei divine de întoarcere. Apelul se adresează către fiecare dintre noi, pentru a deveni conștienți că suntem creați după chipul lui Dumnezeu și să începem să acționăm în consecință, prin lucruri care să dovedească faptul că purtăm Numele Celui Preaînalt.
În acest sens, ce remedii pot fi oferite celor ce se confruntă cu o imagine de sine defavorabilă, mai precis acelor persoane la care respectul de sine a fost, în mare măsură, afectat de realitățile lumii în care trăim?
Cum am mai subliniat și în alte ocazii, totul depinde de dreapta orientare a minții noastre, de atenția pe care o acordăm diferitelor „glasuri”, sau influențe, ce vin asupra noastră. Pe de o parte, avem de-a face cu „glasul lumii”, care, de multe ori, ne îndeamnă să urcăm pe treptele înălțării de sine, iar alteori ne șoptește că nu este nimic de capul nostru, că suntem niște „nimeni”, de care nimănui nu îi pasă. În ambele situații, avem de-a face cu „glasul șarpelui”, care încearcă să ne conducă spre distrugerea finală. Pe de altă parte, în alt registru și cu un totul alt conținut, este „glasul Scripturii”, al acestui martor infailibil al lui Dumnezeu, care ne vorbește despre faptul că am fost creați după chipul Creatorului universului, că lupta nu este pierdută, că oricând putem să răscumpărăm greșelile trecutului, prin întoarcerea noastră la Dumnezeu. Totul va depinde însă, doar de atenția pe care o vom acorda acestor „glasuri”, ce ne însoțesc neîncetat.
Cu toate acestea, chiar dacă încercăm să gândim pozitiv având la bază cuvintele Sfintelor Scripturi, totuși, sunt multe lucruri înjositoare pe care le descoperim, de multe ori, că le practicăm. Ce este de făcut? Nu sunt argumente în favoarea „glasului șarpelui”?
Desigur, orice lucru rău comis tinde să ne înjosească și să aducă la tăcere glasul Sfintelor Scripturi, devenind „probe faptice” pentru ceea ce afirmă Cel Rău. Dar pe de altă parte, să nu uităm niciodată că pentru noi a murit Iisus Hristos ca sacrificiu de ispășire. Astfel, întreaga vinovăție a fost preluată de El. Prin urmare, „probele faptice” nu mai au cum să ni se aplice, cât timp avem credință în Iisus Hristos și realitatea a ceea ce El a făcut pentru noi. Imaginea noastră de sine nu trebuie să se degradeze în astfel de situații, ci trebuie să ne reamintim de sacrificiul Său în favoarea noastră.
Pe de altă parte, rămân o serie întreagă de consecințe ce decurg din lucrurile rele pe care le-am făcut. Dar în același timp constatăm, de multe ori, că nu putem depăși anumite practici ce ne degradează. Cum se poate scăpa din „sclavia păcatului”?
Eliberarea din sclavia practicilor rele, care ne degradează imaginea și respectul, sau stima de sine, presupune o acțiune hotărâtă, care se realizează prin îmbinarea efortului nostru bine direcționat de a nu mai comite respectivele lucruri și credința pe care o acordăm cuvintelor lui Dumnezeu din Biblie, care fac referință la faptul că o putere supranaturală ne este pusă la dispoziție. Apostolul Pavel, când vorbea despre confruntarea ce se dă în interiorul nostru, punea în opoziție „firea pământească”, sau glasul Celui Rău ce acționează în noi, și Duhul Sfânt, care de asemenea, se manifestă în interiorul nostru. Cele două glasuri, sau cele două puteri, își dispută fiecare fărâmă din conștiința noastră încercând să inscripționeze în noi anumite tendințe și să ne programeze într-o direcție sau alta. Însă alegerea ne aparține, iar dacă mereu vom sta de parte adevărului exprimat de Sfintele Scripturi, biruința este sigură, iar ceea ce este rău va fi înfrânt.
Însă ce ne facem cu lucrurile bune pe care trebuie să le facem, și totuși, constatăm că nu avem dispoziția sau puterea interioară în acest sens? Cum să practicăm ceea ce este bun, când acest lucru stă împotriva înclinațiilor noastre?
O putere extraordinară, ce constă în revărsarea energiilor de natură divină în sufletul nostru, se află în atracția pe care ne-o creează expunerea corectă, directă și sinceră a mesajului Sfintelor Scripturi. Acest lucru ne conduce să fim captivați de frumusețea, puritatea și desăvârșirea realităților spirituale prezente și viitoare. Dacă privim către Iisus Hristos, către destinul nostru extraordinar, ceva se va întâmpla în interiorul nostru. Nu putem să avem o explicație până la capăt asupra acestui lucru, dar cu siguranța impresia produsă asupra minții noastre va fi de natură să ne determine să urâm orice practică degradantă de care avem cunoștință, chiar dacă acest lucru presupune o renunțare extremă. În ce privește „lucrurile bune pe care nu le facem”, pot spune, că nu trebuie să cădem în extreme, care să conducă la distorsionarea mesajului divin. Niciodată Dumnezeu nu ne va cere un lucru irațional, absurd, sau neadaptat puterilor noastre.
Putem să spunem că există o falsă vinovăție, ce caută să ne determine să ne pierdem speranța în cuvintele Sfintelor Scripturi?
Falsa vinovăție reprezintă un „cal troian”, de multe ori, mai eficient decât dovedirea unei reale vinovății. Multe persoane au fost descurajate de faptul că nu puteau să realizeze lucruri care li se păreau că erau cerute de Cuvântul lui Dumnezeu. Fără a da la o parte obligația ascultării depline și a eforturilor susținute pe care trebuie să le facem în această direcție, să nu uităm însă că salvarea se obține prin „atribuirea meritelor lui Iisus Hristos”. Așadar, pentru orice persoană ce se confruntă cu o imagine de sine defavorabilă, rezultată în urma unei false sau reale vinovății, mesajul Scripturii este de a ne ancora în siguranța acestei atribuiri, care pe de o parte ne scapă de orice fel de vinovăție, iar în același timp ne deschide calea pentru a ajunge la o ascultare deplină, eliminând orice fel de acuzații ce ne pot fi aduse.
Însă cineva ar putea să stea comod și să spună, că dată fiind această atribuire pentru cel care „crede”, atunci el nu trebuie să mai facă nimic. Ce se poate spune despre o astfel de credință?
Aici este o chestiune în principal de „suflet”, de „inimă”, ca să-i spun astfel. Când devii conștient de faptul că Iisus Hristos a murit pentru tine, cu scopul ca imaginea divină să fie din nou activă în interiorul tău, și când vezi marea Sa iubire și mai ales înțelegi ceva din grozăvia suferințelor prin care a trecut, atunci este cu neputință să mai stai comod, într-o stare pasivă. Când Domnul vorbea ucenicilor Săi, sau chiar în fața nenumăratelor mulțimi, „inimile vibrau cu putere”, ca ecou la marea iubire a lui Dumnezeu ce a fost revărsată prin Fiul Său.
Cine este atins de mesajul Bibliei, va începe și el să „vibreze” în ritmul cosmic al armoniilor universale, ce vin de la Dumnezeu, prin cuvintele iubirii ce se sacrifică în favoarea noastră. O astfel de „vibrație” a sufletului, această mișcare până la lacrimi a conștiinței noastre, este de natură să trezească din adormire „chipul divin din noi”, pentru ca astfel să primim oferta de a redeveni ceea ce trebuia să fim de la început și anume, „copii ai lui Dumnezeu”. Această convingere va alunga orice urmă de întuneric din inimă și, crezând cuvintele Evangheliei, vom ajunge să ne ridicăm la înălțimea demnității pentru care am fost aduși la existență.
