Ce se întâmplă dacă începem să distingem bunătatea lui Dumnezeu, așa cum se manifestă ea față de noi în viața de zi cu zi?  

 

Când vom începe să vedem cum lucrează Dumnezeu față de noi, oferindu-ne clipă de clipă posibilitatea de a ne bucura de darul vieții, nu vom putea altceva decât să ne exprimăm recunoștința și bucuria. Cum să rămânem tăcuți și indiferenți, când observăm că primim o mulțime de binecuvântări, fără a fi în stare să invocăm vreun merit în acest sens? Toate aceste lucruri ne sunt oferite pur și simplu din iubire, ca expresie a bunătății care Îl caracterizează pe Creatorul nostru. De aceea, nu avem cum să rămânem nepăsători, dacă vom conștientiza exprimarea plină de dragoste a Dumnezeului nostru.  

 

Dacă așa stau lucrurile, de ce ne este atât de greu să distingem iubirea lui Dumnezeu și astfel să ne împărtășim de bucuria Celui ce a dat totul pentru noi?  

 

Există o regulă generală, ce se aplică atât în domeniul fizic, cât și în cel spiritual, și anume, că nu vom vedea un lucru, dacă nu îi acordăm atenție. În zadar soarele strălucește asupra noastră, cu raze duioase printre norii ce se răspândesc după o ploaie având culori de curcubeu, dacă noi nu acordăm atenție acestui peisaj. Degeaba trecem cu mașina pe o șosea ce străbate peisaje montane ieșite din comun, dacă nu ne oprim să ascultăm și să privim frumusețea pădurilor și codrilor ce se întind peste creste de munte sau în văi adânci. Toate acestea ne rămân ascunse, fiindcă pur și simplu nu le dăm atenție. Fără îndoială ele există, dar acest lucru nu este suficient, fiindcă cei pentru care sunt destinate nu le-au luat în seamă. Prin urmare, dificultatea nu constă în faptul că nu ar exista mărturii și dovezi cu privire la iubirea lui Dumnezeu, ci în lipsa timpului și atenției acordate din partea noastră.  

 

Cum putem să ne dezvoltăm capacitatea de a vedea pe Dumnezeu prin intermediul binecuvântărilor ce ni le oferă?  

 

Una dintre principalele atribute ale rugăciunii constă în creșterea capacității noastre de a distinge lucrarea lui Dumnezeu în viața noastră. De aceea, pentru a observa binecuvântările ce ne sunt acordate în fiecare zi, există două mari momente: dimineața și seara, în care să ne analizăm experiența spirituală. În acest sens, ar fi util ca în fiecare dimineață să identificăm modul în care Dumnezeu va interveni pentru noi în ziua respectivă și seara să rememorăm experiențele în care acest lucru s-a produs. Vom constata în scurt timp că au existat nenumărate ocazii în care am fost ajutați în chip nevăzut, evenimente ce ar fi trecut neobservate, dacă noi nu ne-am fi propus să le vedem și să le acordăm atenție.  

 

Se poate spune că un astfel de exercițiu ne va îmbogăți spiritual și că vom fi conduși pe o treaptă superioară, în ce privește comuniunea noastră cu Dumnezeu?  

 

Evident că vom strânge astfel o mulțime de dovezi și rațiuni concrete, ce vor veni ca să ne întărească credința pe care o avem în Dumnezeu. Atunci, rugăciunea nu va mai avea un conținut abstract și repetitiv fiindcă vom avea elemente practice relativ la cererile noastre pentru care să-I mulțumim lui Dumnezeu. Pot spune, că am trece la o închinare ancorată în realitate, acest lucru fiind de fapt cea mai mare nevoie a noastră în a avansa pe calea care duce către Împărăția cerurilor.  

 

Să citim acum următoarele versete ce ne vor vorbi despre bunătatea lui Dumnezeu:  

 

„Strigați de bucurie către Domnul toți locuitorii pământului! Slujiți Domnului cu bucurie, veniți cu veselie înaintea Lui. Să știți că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut și ai Lui suntem. Noi suntem poporul Lui și turma pășunii Lui. Intrați cu laude pe porțile Lui. Intrați cu cântări în curțile Lui! Lăudați-L și binecuvântați-I Numele, căci Domnul este bun. Bunătatea Lui ține în veci și consecvența Lui din neam în neam.” — Psalmul 100: 1-5  

 

Ce fel de rațiuni concrete avea psalmistul când invita pe semenii săi să se închine cu bucurie înaintea lui Dumnezeu?  

 

În primul rând, psalmistul oferă prima rațiune concretă amintind faptul că „Dumnezeu ne-a creat” și „ai Lui suntem”. Ideea exprimată nu constă în amintirea unor lucruri ce ne-ar îndatora în vreun fel lui Dumnezeu. Sensul nu este cel de a ne aminti de un stăpân pe care noi avem tendința să îl ignorăm. Mai degrabă, apartenența la care face referință are conotația bucuriei ce rezultă din faptul că noi, oamenii acestui pământ, facem obiectul supremei iubiri a lui Dumnezeu. El nu este un stăpân aspru și un faraon nemilos, care ne pretinde închinare, iar în cazul în care refuzăm suntem condamnați la moarte. Nici pe departe un astfel de gând. Psalmistul distinge iubirea Creatorului în lucrarea Sa de a ne aduce la existență, fapt pentru care toată ființa sa se umple de recunoștință și bucurie.  

 

Cu toate acestea, există multe persoane care au impresia că Dumnezeu este un stăpân aspru, care așteaptă în mod expres închinarea noastră fără a ne oferi ceva în schimb. Cum se înțelege o astfel de atitudine?  

 

Experiența fiecăruia dintre noi este diferită de la persoană la persoană și niciodată nu vom putea face o regulă din ceea ce a înțeles cineva de-a lungul vieții. Pe de altă parte, există principii generale, ce se vor regăsi în experiențele individuale autentice, indiferent de timp, loc sau cultură. În acest sens, este deosebit de nocivă concepția unui Dumnezeu aspru și inflexibil, care cere de la noi lucruri neplăcute fără a ne oferi ceva în schimb sau care să ne întărească. Cum am mai spus, El nu este un faraon sau un împărat nemilos. Tocmai de aceea, sau mai bine-zis, pentru a corecta astfel de viziuni greșite, Iisus Hristos ni L-a descoperit pe Dumnezeu ca un părinte iubitor și nu ca un conducător ce pretinde ascultare necondiționată.  

 

Dacă așa stau lucrurile, atunci ce se poate spune despre persoanele care Îl percep pe Dumnezeu ca pe un părinte tolerant, care ne îngăduie orice fel de comportament, și ne lasă în pace indiferent de ceea ce facem în viață?  

 

În acest caz, avem de-a face cu o altă extremă primejdioasă pentru trăirea unei religii autentice, în sensul în care avem de fapt imaginea unui părinte iresponsabil, care-și lasă copii să crească cum vor. Dacă în viața de zi cu zi am considera absurd un astfel de comportament, și anume, ca un părinte să nu își educe copii în spiritul însușirii valorilor morale și al respectului față de semeni, atunci cum am să credem că Dumnezeu procedează astfel? Autoritatea Sa părintească nu este mai puțin fermă când este vorba de educarea noastră în vederea intrării în Împărăția veșnică. De fapt, când distingem lucrarea lui Dumnezeu în viața noastră, vom fi tot mai mult motivați să dăm ascultare intenției Sale, care ne vorbește sub diferite forme și în principal prin intermediul Sfintelor Scripturi.  

 

Cum se conectează percepția iubirii lui Dumnezeu de exprimarea intenției Sale în ceea ce ne privește, ca persoane alese pentru a intra în Împărăția veșnică?  

 

Dacă distingem manifestarea iubirii lui Dumnezeu în viața noastră, atunci vom începe să ne umplem de bucurie, optimism, încredere și recunoștință. Nu trebuie uitat că atitudinea de credință izvorăște din percepția dragostei și bunătății Creatorului nostru ceresc. Astfel, dacă „ochiul este lumină, tot trupul va fi umplut de această lumină”. De îndată ce bucuria intră în suflet, aruncând afară orice urmă de întuneric și orice pată de întinare cauzate de păcat, începe un proces de purificare interioară, ce se concretizează printr-o dorință vie, ce revine asemenea unui ecou în suflet, de a împlini toată dorința lui Dumnezeu.  

 

Se împlinesc astfel cuvintele Mântuitorului, că „dacă mă iubiți, veți păzi poruncile mele”? Se ajunge astfel la respectarea dorinței divine, atât în literă, cât și în spirit, adică din principiu?  

 

Întotdeauna respectarea intenției divine va fi o problemă pentru noi cât timp suntem pe pământ, stăpânit în prezent de principii distructive și nefaste. Dar pe de altă parte, cel mai mare obstacol în cunoașterea și împlinirea dorinței divine se află în interiorul nostru, mai precis, în setul de valori la care aderăm și în dorințele ce își manifestă puterea în sufletul nostru. Până când nu se realizează o curățare interioară a intențiilor noastre, nu va fi posibilă o ascultare reală și din toată inima de intenția divină. Însă acest lucru nu se rezolvă printr-o simplă reorientare a dorinței. Iubirea nu poate fi impusă cu forța. Ea este un principiu ce presupune exercitarea unei depline libertăți de alegere, bazate pe o cunoaștere profundă a celui față de care ea se manifestă.  

 

Așadar, cum putem să ne bucurăm în exercițiul închinării noastre, astfel încât acesta să fie expresia iubirii pe care o avem față de Dumnezeu?  

 

Fariseii din toate timpurile au căutat să impună un anumit gen de închinare, bazat fie pe sentimente fanatice față de Dumnezeu, fie pe reguli și forme ce trebuie respectate. Ambele abordări violează libertatea ce ne-a fost oferită de Creatorul nostru și forțează pe oameni să îndrăgească pe cineva pe care nu îl cunosc decât cel mult ca un stăpân aspru și greu de mulțumit. Nu este de mirare că lumea a îmbrățișat în cele din urmă mai degrabă ateismul, decât o astfel de religie. Pe de altă parte, dacă ajungem să distingem iubirea lui Dumnezeu la fel de natural ca în situația în care privim un peisaj, bucurându-ne de frumusețea lucrurilor pe care le vedem, atunci interiorul nostru va fi copleșit de bunătatea Creatorului nostru și sentimentele de opoziție se vor topi din suflet, așa cum gheața nu poate rezista temperaturii ridicate din timpul primăverii. Rezistența noastră interioară față de Dumnezeu nu poate fi dată la o parte altfel decât prin conștientizarea gingășiei iubirii Creatorului nostru ceresc, mai sensibilă decât imaginea celei mai alese flori de pe pământ.  

 

Se poate afirma că o religie a bucuriei există doar în prezența imaginii bunătății lui Dumnezeu ce se exprimă cu sensibilitate prin iubirea Sa?  

 

Puterea religiei lui Hristos consta în faptul că ea făcea să vibreze interiorul oamenilor la auzirea cuvintelor ce descriau, prin imagini plastice și sensibile, bunătatea lui Dumnezeu. Obișnuința recitirii acestora a scăzut mult din forța de impact a metaforelor folosite de Iisus Hristos, dar pentru cei din acea vreme, a înțelege că Dumnezeu este acel păstor care se cațără pe crestele ascuțite ale munților pentru a salva o oaie pierdută, era ceva cu totul nou și deosebit, trezind cele mai calde sentimente ale inimii. Cu adevărat, fariseii vorbeau despre Dumnezeu ca fiind Păstorul poporului Său, dar conotația era aspră, autoritară, lipsită de suflet și de cea mai elementară sensibilitate pe care o aveau chiar și cei considerați păgâni. În opoziție, Iisus Hristos oferea imaginea Păstorului care își dă viața pentru oi, care caută să ne câștige inimile, care ne face să rezonăm interior și să ne înfiorăm în fața unei iubiri fără de egal.  

 

Așadar, cum ajungem să ne bucurăm în timp ce ne închinăm lui Dumnezeu și ascultăm de intenția Sa împlinind ceea ce ne-a poruncit?  

 

Când în interiorul sufletului nostru vor pătrunde razele iubirii divine, ce ni se descoperă în fiecare zi, inima noastră va începe să cânte de bucurie și expresia feței va da mărturie că ne-am întâlnit cu Dumnezeu și El ne-a vorbit personal prin ceea ce trăim nemijlocit. Atunci, această lumină a iubirii se va revărsa în toate aspectele vieții noastre, fiindcă faptele și gândurile întunericului vor fi date la o parte, lăsând loc exprimării iubirii de Dumnezeu și de semeni, adică tocmai respectarea poruncilor Sale.