Dincolo de exercițiul religios al postului, există o dimensiune ascunsă a acestei practici derivată din conceptul întoarcerii în sine. Conform tradițiilor de înțelepciune din întreaga lume, cunoașterea de sine constituie cea mai importantă preocupare a vieții. Alienat de propria condiție, omul plutește în norul unei euforii ce-i ascunde adevărata natură și astfel, el trăiește o viață străină de propriile năzuințe, populată cu dorințe distructive, ce-i subminează și distrug existența. 

Așadar, abținerea de la hrănire, constituie un prim element în abandonarea schemelor iluzorii, care te țin rob într-o condiției în care nu găsești decât dezamăgire, disoluție și boală. Nu este vorba de un efect de detoxifiere, ci mai mult decât atât, de o întoarcere în sine, acesta fiind suficient pentru susținerea existenței. 

Paradoxal, întreaga Biblie ne vorbește despre atotsuficienta Cuvântului divin în a hrăni, inclusiv trupește, ființa umană. Conceptul conform căruia „omul trăiește prin Cuvânt și după aceea prin hrană” te va trimite imediat la practicarea abținerii de la o cale superficială de întreținere a existenței, conform cu ceea ce ai fost educat. 

Pare nebunește să renunți la susținerea fizică a vieții, chiar dacă este ceva temporar, dar, așa cum ne-a arătat Omul Primordial, Hristos, postirea întărește și dă putere prin conectarea la brațul puternic al lui Dumnezeu. Și astfel, calea care duce la Împărăția Eternă se realizează prin abandonarea oricărei forme de susținere materială în favoarea providenței imateriale, ce acționează nespus mai eficient în conservarea și dezvoltarea vieții tale. 

Și de aici se ajunge la eradicarea oricărei forme de boală, inclusiv îmbătrânirea, fiindcă sursa lor o constituie hrănirea materială, creată din și creatoare de iluzii distructive, ce au menirea să provoace rătăcirea ființei umane într-un pustiu fără întoarcere. Așadar, întoarcerea în sine îți aduce puterea de a observa frumusețea lumii în mantia ei autentică, așa cum a fost așternută la crearea lumii. 

Dar această experiență presupune un efort de asumare a condiției de trecător prin această lume a percepției și senzațiilor. Bineînțeles, este dificil să procedezi altfel decât ceilalți, dar aceasta este singura cale care te va scoate din labirintul năucitor în care te afli. Și calea comodă în a urma turma care merge către distrugere este simplă. Toți aceștia se îndepărtează tot mai mult de adevăratul Sine, până când umanul și omenia dispar din interiorul ființei lor. 

Dar întoarcerea către sine este deopotrivă o venire înaintea lui Dumnezeu, după cum spune Cartea Sântă: „întoarce-te în tine și recunoaște-L pe Domnul!”. Așadar, nu rămâne decât să întorci spatele către această lume și să-L urmezi pe Hristos într-o renunțare de sine deplină care să te conducă la descoperirea naturii autentice a firii tale, acea de om creat după chipul Marelui Creator. Și nu întâmplător, întoarcerea, sau retragerea, constituie cel mai nobil efort al sufletului tău de care poți fi capabil.