„Să primiți cu amabilitate pe cel slab în credință și să nu vă luați la ceartă cu el din cauza opiniilor pe care le are.” — Romani 14.1 

De curând stăteam de vorbă cu o persoană apropiată și încercam să definesc ce înseamnă să fii îngăduitor față de cei care au o opinie diferită. Lucrul care mă determina să insist asupra acestui subiect, era o amintire de pe vremea când copil fiind, obișnuiam să particip la diferitele jocuri inventate de cei de o seamă cu mine sau preluate de la cei mai în vârstă, deja maeștri în a ni le prezenta. 

Orice joc are o încărcătură magică, dacă nu chiar religioasă, pentru mintea proaspătă a unui copil. Pe lângă acest lucru, jocul realizează o divizare a lumii între cei care iau parte la el și ceilalți. Scopul final este să rămâi în joc până la capăt și să devii învingător. Bineînțeles, în astfel de situații, gloria este efemeră, fiindcă mai totdeauna jocul se reia de la capăt, iar învingătorul de acum, poate pierde cu ușurință, dacă și competiția este cinstită, în următoarea rundă de desfășurare. 

Și fiindcă putem spune că etapa copilăriei reprezintă într-o mare măsură oglinda maturității de mai târziu, imaginea jocului ne oferă o răsfrângere a comportamentului adult în fața diferitelor alte jocuri, acum considerate serioase, la care oamenii iau parte de-a lungul vieții. Însă, dintre toate jocurile copilăriei, nu îmi amintesc vreunul în care să fi fost bine primiți „cei slabi”, fiindcă ținta era de fiecare dată aceea de a dovedi că ești puternic și capabil să fii mai presus decât ceilalți. Astfel, jocul sublinia elita și arunca în derizoriu pe cei care pierdeau, sau nu erau suficient de abili în a se menține între câștigători. 

Cu siguranță că orice joc are niște reguli care îl definesc. Dar adesea, aceste reguli sunt adaptate de un grup pentru a-i servi propriilor interese, iar toți ceilalți care ar intra în competiție să piardă. Nu este la fel și în viață? Participăm la jocuri pe care le considerăm serioase și drepte, învățând pe brânci în timpul școlii, făcându-ne datoria la locul de muncă și dorind să fim soți de excepție, precum și părinți autentici. Dar nu de puține ori, constatăm că seriozitatea nu ne este împărtășită, că de partea cealaltă lucrurile sunt luate mult mai în ușor, că nu există criterii clare de descalificare a celor ce încalcă regulile și altele în felul acesta. 

De multe ori într-o familie, unul dintre soți tratează jocul cu seriozitatea de adult, iar celălalt doar „se joacă”, adică se amuză, folosindu-se de celălalt. La fel se întâmplă și în alte situații, care pot apărea în „locurile de joacă” în mijlocul cărora evoluăm. Însă jocul cel mai trist, dacă este răstălmăcit, sau contrafăcut prin ipocrizie și necinste, este cel al religiei, când de o parte avem oameni sinceri, ce doresc să intre cu seriozitate în provocarea Evangheliei, iar alții, care au avut avantajul primilor veniți, nu fac altceva decât să profite de naivitatea celor prea creduli sau prea sinceri în dorințele lor. 

Un test pentru autenticitatea unui astfel de joc se află în capacitatea de „a primi cu amabilitate pe cel slab în credință”, pe cel care face primii pași în deslușirea alfabetului spiritual al Bibliei și Evangheliei lui Hristos. Aici nu este vorba de orice fel de primire, ci de o acceptare binevoitoare, caracterizată de îngăduință, simpatie și dorință sinceră de călăuzire. 

De câte probleme ar fi fost scutit creștinismul, dacă oamenii care se pretind credincioși ar fi știut să dovedească toleranță față de semeni și ar fi demonstrat că au capacitatea de a îndemna cu blândețe pe noii convertiți. Dar nu a fost așa. Impunerea brutală a crezurilor și dogmelor, intoleranța aspră a celor întâi veniți față de următorii, a condus la o atmosferă de excludere care a provocat confuzia credinței în Hristos cu ascultarea rigidă de reguli impuse de oameni. 

Când la ușa unei comunități sau biserici creștine apar persoane noi, dornice să cunoască adevărul mântuitor, ce fel de învățături le punem înainte? Ce atitudine avem față de ele? Le vom judeca după aspect? Le vom descoase pentru a ști ce cred, iar ulterior le vom pune înainte un standard rigid, care în mod sigur le va descuraja? Oare biserica este făcută doar pentru cei puternici? Pentru cei care „strâng din dinți” în ciuda atmosferei glaciale din interior? 

Cunosc o anumită grupare creștină care face mult caz de această „călire” în vederea unei mari încercări sau „strâmtorări” din viitor. Dar oare în acești termeni vorbește Biblia și Hristos când se face referință la biserică? Ce fel de călire este aceea ce se aplică pe nou veniți, care sunt siliți să îndure asemenea militarilor din primul ciclu de instrucție, loviturile de bocanc ale celor ce nu au alt merit decât că au sosit mai devreme, cel mai adesea prin naștere și nu prin alegere? 

Jocul de-a religia poate fi serios sau profund neserios în funcție de cei care participă la el și de interesele ce se manifestă în spatele său. Dar orice pom bun va face roade bune. Oricine va recunoaște că într-un anumit loc se află Spiritul lui Hristos după modul în care va fi acceptat, în ciuda diferențelor, și prețuit, în pofida deosebirilor de gândire în acele lucruri ce niciodată nu vor fi un standard pentru adevărata spiritualitate, ci doar pentru ridicarea de ziduri de despărțire între oameni. 

Călirea în lupta creștină nu se realizează în mijlocul unei biserici care se luptă fratricid, ci în conflictul cu puterile rele ale lumii, fiind în special o chestiune de natură spirituală. Întotdeauna, orice formă de război civil nu conduce decât la distrugere. Acolo unde domnește discordia, câștigarea de suflete nu mai are nicio importanță. Dacă dorim să gândim și să acționăm ca niște urmași ai lui Hristos, atunci trebuie să ne examinăm propria „joacă de-a religia” pentru a vedea unde ne aflăm și dacă nu cumva am ajuns atât de înrăiți, încât să nu mai vedem sentința condamnării care stă deasupra noastră, pe care cu siguranță o vom citi când în mod solemn, o voce solemnă din ceruri va anunța individual și colectiv că: 

„Jocul s-a sfârșit!”