Percepția, sau privirea, cum o numim, reprezintă un proces și un fenomen deosebit de complex de dialog între realitatea interioară și cea exterioară. Percepția stă la baza vieții. Fără ea, nu ar putea exista o interacțiune corectă între organisme și mediul înconjurător, între celulă și ce există în jurul ei. Dar percepția poate să fie corectă sau incorectă. Și, de fapt, întotdeauna va trebui să existe o ajustare la ceea ce există în realitate. Fiindcă orice percepție distorsionată va genera o reacție necorespunzătoare, așadar, o inadaptare, care se va transmite ulterior prin decizii greșite. Distingerea realității se află de fapt în spatele procesului numit percepție. Ceea ce numim până la urmă drept „adevăr” nu reprezintă altceva decât o percepție corectă a realității în deplinătatea ei. Orice abatere reprezintă o distorsiune și distorsiunile creează suferință, adică neadaptare în fața realităților vieții. 

Același eveniment poate fi privit din mai multe unghiuri, așa cum un munte poate fi observat din mai multe părți. Unghiul din care privim ne va determina o anumită interpretare, care s-ar putea să fie corectă sau nu. De regulă, este bine să privim din mai multe puncte de vedere, minimum două (eu și sine) sau chiar trei (eu, sine și celălalt). Cel mai bine este să „triangulăm”, adică, să privim din trei puncte diferite pentru a avea o percepție relativ corectă a realității. 

De asemenea, la scara timpului, un eveniment perceput într-un anumit fel într-o perioadă a vieții, va fi receptat diferit în alte perioade. Una este ceea ce ai trăit la nivelul copilăriei, altceva este când privești același eveniment cu ochii adultului. Și din cauza aceasta, percepția cunoaște o modificare și interpretarea o alterare de-a lungul timpului a tot ce s-a întâmplat, pe măsură ce fondul nostru interior se îmbogățește prin experiență. Acest tezaur formidabil, numit memorie, din care derivă și amintirea, se bazează pe experiența concretă, care ne ajută să corectăm tot mai fin percepția, relativ la detaliile întotdeauna diferite ale realității. Similar, neclaritățile se explică sau se estompează, iar unghiurile ascunse unei priviri superficiale se clarifică și se compensează. 

Percepția nu are o coloratură morală. Nu este legată nici de bine și nici de rău. Acest fapt este esențial în interpretarea pe care o vom da evenimentelor pe care le întâlnim. Noțiunile de bine și rău în general sunt legate de exercițiul concret al supraviețuirii. Ceea ce ne ajută să supraviețuim, este bine, ceea ce nu, este rău. Dar în esență, percepția nu ajunge la acest nivel moral. Ea rămâne doar la o simplă furnizare de informații într-o formă cât mai corectă cu putință. 

Pe de altă parte, mintea are și o altă componentă numită „imaginație”, adică partea de interpretare a percepției. În secvența percepția - imaginație, noi, practic, începem să punem anumite etichete, sau să dăm „nume”, la ceea ce se întâmplă. Și astfel, încercăm să translatăm elementele percepției în imagini, să agregăm imaginile constituite într-un tot unitar și, pe baza lor, ulterior să luăm cele mai bune decizii. Dar imaginația, în ce privește interpretarea percepției, poate să ne joace feste, mai ales când este distorsionată de tot felul de prejudecăți. 

Prejudecățile nu reprezintă ceva rău în sine. La urma urmei, nu trebuie să refacem toată experiența umanității până în dreptul nostru pentru a ne da seama cum stau lucrurile cu adevărat. Nici n-am avea timpul necesar. Dar prejudecățile, sau ipotezele, trebuie periodic revizuite. Așadar, prejudecata în sine nu este ceva rău, ci reprezintă agregarea unui set de ipoteze pe care noi le acceptăm fără a pune la îndoială valabilitatea lor și fără a încerca să le demonstrăm. Prin urmare, arta de a ști să abandonezi o anumită preconcepție, sau prejudecată, reprezintă cheia de boltă în a interpreta corect sau nu realitatea și de nuanța percepția în direcția adevărului sau a iluziei. 

Ceea ce determină modificarea acestor axiome, sau principii, pe care nu le judecăm, este legat de testul valabilității lor prin intermediul realității însăși. Și există momente când, acumulând o sumă de experiență pe o anumită direcție, va trebui să ne revizuim ipotezele de lucru, respectiv prejudecățile pe care le avem. Acest exercițiu necesită o flexibilitate specială a minții și o viziune dinamică asupra procesului de cunoaștere progresivă a realității. Dacă noi credem că simpla trecere a vârstei ne dă dreptul să rămânem rigizi într-o anumită opinie, sau într-un anumit punct de vedere, atunci greșim fundamental. Viața se schimbă. Totul se schimbă. Și noi ne schimbăm. Rigiditatea întotdeauna este sancționată dur de realitatea însăși. Rigiditate înseamnă să negi ceea ce există în favoarea ideilor pe care le nutrești, adică, a preconcepțiilor la care aderi, și de ce nu, a intereselor pe care le ai, fără să realizezi că de fapt interesul cel mai mare pe care îl ai este acela de a supraviețui, de a te dezvolta și de a-ți împlini destinul personal și al celorlalți. 

Dar poate exista o percepție pură a realității? Răspunsul poate fi afirmativ, dar și negativ. Ceea ce numim drept „percepție pură” reprezintă un ideal de receptare nedistorsionată a realității, fără idei preconcepute, fapt care va conduce la o interpretare corectă a tot ce observi că se întâmplă. Aici este de fapt înțelepciunea despre care citim în toate cărțile străvechi, inclusiv în Biblie. Și acest aspect reliefează calitatea înțeleptului de a ști cum stau lucrurile în realitate. Așadar, idealul este de a deține acea percepție fină, nedistorsionată și lipsită de prejudecăți a lumii pentru a discerne realitatea așa cum este ea, adică a distinge adevărul. 

Pe de altă parte, nicio percepție nu va fi pură la modul absolut. Chiar dacă la momentul acesta percepția ta este curată, realitatea se schimbă cu timpul. Și schimbarea ei, inclusiv a ta, necesită o ajustare corespunzătoare. Și întotdeauna va exista un element de impuritate, de distorsiune, care va trebui corectat prin învățare. Fiindcă interpretarea corectă a realității presupune un act de învățare care se realizează prin receptarea experienței valoroase a altor oameni și prin experimentarea directă, adică, prin încercări, greșeli și corecții. Ei bine, partea aceasta este cea mai dificilă, dar face parte din jocul vieții. 

Înțelepciunea în sine este dinamică iar o percepție curată a realității trebuie menținută constant. Totuși, există și distorsiuni care, dacă sunt receptate constructiv, ne vor ajuta să progresăm. Până la urmă, imperfecțiunea este o cauză care ne determină să progresăm. Și de fapt, omul nu este o ființă perfectă, ci una perfectibilă. Partea cea mai valoroasă a omului îl constituie potențialul pe care îl are de a evolua, fapt care îi permite să se dezvolte, practic, la nesfârșit, într-o continuă asemănare cu Creatorul Universului, cu Dumnezeu. 

Ceea ce numim noi drept „păcat” sau „vinovăție” reprezintă un blocaj, în primul rând, la nivelul percepției, iar după aceea, al interpretării, care ne deturnează de pe drumul evoluției nemuritoare și care ne cauzează, dacă este urmat, disoluția. Dar să revenim la problema percepției corecte. 

„Poate percepția să ne aducă vindecare?” 

În primul rând, există o percepție incorectă care aduce sigur boala, mai devreme sau mai târziu. O astfel de percepție distorsionată generează invariabil depresie și neliniște, precum și toată cohorta de trăiri nefericite pe care ființa umană nu ar trebui să le experimenteze sub nicio formă. Adică se creează suferință. Pe de altă parte, o percepție corectă va aduce vindecarea. 

Afirmația aceasta o găsim în Evanghelii când Domnul Iisus Hristos spunea că „ochiul este lumina trupului” și „dacă ochiul este curat, trupul va fi plin de lumină”. Așadar, dacă percepția este curată, atunci viața ta, interiorul tău, va fi plin de lumină. Dacă percepția nu este curată, atunci totul va apărea întunecat. Dar percepția corectă vindecă. Și putem să explorăm vindecările pe care Domnul le-a făcut drept o consecință firească a corectării percepției. 

Modul în care privești lucrurile determină realitatea în care te găsești, la modul subiectiv și obiectiv. O percepție greșită te face să crezi că ești înconjurat de monstruozități și de ființe terifiante, reale sau imaginare, care caută să te omoare. Și de cele mai multe ori nu este așa. Uneori ceea ce numești drept „realitate” se află doar în mintea ta. Pe de altă parte, imaginația negativă are puterea de a atrage răul și chiar de a-l materializa. Dacă te gândești tot timpul la ceva rău, s-ar putea ca acesta să se întâmple. Prin opoziție, dacă te gândești că ești înconjurat de îngerii lui Dumnezeu, că te afli într-un templu sfânt, că Dumnezeu este peste tot, inclusiv în tine, acționând și intervenind pentru tine, totul se va schimba. De exemplu, și o simplă imagine a Domnului care „te ține în mâna Sa” va avea puterea să materializeze, să canalizeze și să trezească cele mai înalte sentimente, adică, cele mai nobile și mai înalte aspirații. 

Ținta religiei nu este de a crea un om robotizat, superstițios și executant fidel al unor ritualuri. Nicidecum. Sau să te transforme într-o persoană îmbuibată de o anumită ideologie. Dimpotrivă, ținta adevăratei religii reprezintă descătușarea celor mai frumoase energii din om prin cea mai frumoasă concepție posibilă despre lume și viață. Este cultivarea unei concepții frumoase și înălțătoare, prin care îl vezi pe Dumnezeu în tot ce există și mai ales, în toți oamenii. Și distingi potențialul pe care Dumnezeu l-a pus în tine și chipul Său gravat în fiecare ființă umană, în fiecare lucru din jur și în fiecare ființă formă de viață. Dar acum voi vorbi doar despre oameni. 

Adevărata religie te va face să iubești pe ceilalți. Iubirea este tot o problemă de percepție. Ea pornește de la o percepție care devine sentiment. Și vorbim despre o percepție frumoasă și plăcută a realității, o interpretare care de fapt nu este hazardată, ci este corectă, chiar dacă unor li se pare străină și artificială. Când mintea se deformează, atunci chiar și ideile normale se strâmbă, iar normalitatea începe să pară drept ceva artificial. Dacă am trăi într-o lume formată numai din cocoșați, și-ar apărea un om drept la statură, aceasta ar fi percepută ca anormalitate. Și lucrul extraordinar când privim viața lui Iisus Hristos, adică a Omului Primordial, este acela că El ne ajută să percepem realitatea așa cum este ea și să ne corectăm deficiențele pe care le-am achiziționat sau care ne-au fost introduse de vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului. 

Omul primordial se află în noi, în fiecare om. Legătura noastră cu Hristos există la modul evident. Trebuie doar să fie conștientizată și adusă la lumină. Nimic mai mult și nimic mai puțin. Și în momentul în care se conștientizează această legătură și se activează această conexiune, atunci vom privi lumea cu ochii de copil, cu ochii omului care abia a intrat în viață și care nu a preluat cunoașterea greșită de la ceilalți. Este o renaștere interioară fără de seamănă. Și atunci percepția se curăță. Viața devine frumoasă. Realitatea din jur se îmbogățește. Nu în ultimul rând, regenerarea corpului și a minții, insist, și a corpului și a minții, începe să lucreze în interiorul nostru, pregătindu-ne pentru marea întâlnire cu El de pe acest pământ. 

Foarte frumoase sunt gândurile pe care ni le inspiră Sfânta Scriptură. Dar, bineînțeles, vom reveni asupra acestor subiecte cu o altă ocazie. Până atunci, să nu uităm că percepția poate să ne vindece. Iar o percepție curată, frumoasă și nedistorsionată, plină de iubire și de gingășie, așa cum privește Dumnezeu realitatea, reprezintă cel mai puternic instrument terapeutic pentru corp și minte. Vom mai reveni și cu alte detalii. Vă doresc multă binecuvântare! Și, ca de obicei, a Dumnezeului nostru să fie gloria acum și în toată eternitatea! Amin.