Am încercat să rămân mai multă vreme în tăcere, percepând doar multiplele influențe din jurul meu, fără a tulbura sursele lor. Asemenea unui lac, am lăsat ca vânturile să treacă nestânjenit peste suprafața calmă a simțurilor mele, stârnind valuri care se propagau în toate direcțiile. Cu blândețe, mi-am imaginat starea interioară ca fiind alcătuită din molecule de apă, ușor mișcate de lumea din afară, dar întorcându-se mereu la acea liniște primordială. 

Sunete, imagini, voci și amintiri s-au contopit deodată într-o singură percepție, conferind un profund sentiment de întreg. Și m-am abținut de la a-mi stabili un anumit sens, mulțumindu-mă să mă minunez de complexitatea copleșitoare a existenței. Grijile și temerile și-au adăugat și ele nuanțele în pictura realității interioare așa cum o priveam. 

Iar suprafața unui lac, când nu mai este tulburată, revine la starea de liniște. Și întinderea sa devine din iarăși o oglindă perfectă, de îndată ce vânturile încetează și când toate cauzele se dizolvă în oceanul infinit al timpului.