Să mergem mai departe pentru a urmări un alt aspect important ce decurge din ideea de perfecțiune pe care ne-o oferă Dumnezeu:  

 

„Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Și ne iartă nouă greșelile, precum și noi iertăm celor ce ne-au greșit. Și nu ne duce în ispită, ci salvează-ne de Cel rău. Căci al Tău este Imperiul, puterea și slava în veci. Amin!  

 

Dacă iertați oamenilor greșelile lor, atunci Tatăl vostru ceresc vă va ierta greșelile voastre. Dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre!” — Matei 6.11-15  

 

De ce este important să iertăm greșelile celorlalți oameni? Trebuie să trecem cu vederea orice faptă necorespunzătoare și să-i lăsăm pe ceilalți să facă tot ce doresc, fără ca noi să reacționăm?  

 

Așa cum am precizat în cazul eliminării mâniei și resentimentului în relațiile cu ceilalți, nu este vorba despre o acceptare pasivă a răului comis împotriva noastră. Acest lucru ar fi împotriva rațiunii. Cuvântul lui Dumnezeu ne sfătuiește să îi respectăm pe cei răi, fără a fi însă de acord cu ceea ce fac și vorbesc ei. Iertarea este importantă, ba chiar fundamentală, fiindcă reprezintă singurul mijloc de a întrerupe propagarea răului pe pământ și în cer. Iertarea eliberează o forță capabilă să remodeleze pozitiv întreaga realitate a lumii.  

 

Cum este iertarea capabilă să producă astfel de schimbări majore în lume?  

 

Iertarea are capacitatea să schimbe această lume și întregul univers, lucru pe care deja îl realizează. În primul rând, vorbim despre iertarea lui Dumnezeu în baza căreia noi suntem transformați progresiv până la perfecțiune și pregătiți pe deplin pentru intrarea în Imperiul cerului. Făceam referință mai devreme la acordarea nevinovăției prin credință, adică la anularea vinovăției prin intermediul încrederii în Dumnezeu, dar echivalentul acestei exprimări se rezumă la o formulare relativ simplă a „iertării prin credință”. În exclusivitate, înlăturarea vinovăției are la bază harul divin și nimic altceva.  

 

Cu alte cuvinte, dacă vom ierta pe ceilalți, atunci vom urma exemplul lui Dumnezeu și ne vom identifica cu modul Său de a fi?  

 

Cu certitudine, ne identificăm cu Dumnezeu ori de câte ori manifestăm iertare față de semenii noștri. Este cu neputință să iertăm cu adevărat, dacă nu am gustat din bunătatea pe care El o manifestă față de noi prin actul acordării nevinovăției prin credință. Vorbim despre copierea unui exemplu și despre trăirea unui principiu ce modelează ulterior interiorul ființei noastre până la nivelele cele mai profunde ale motivației și dorinței.  

 

Așadar, nu este vorba doar de schimbarea unor lucruri exterioare, cum ar fi comportamentul? Prin iertare, chiar suntem transformați pe deplin?  

 

Beneficiile cele mai mari ale iertării rezultă în transformarea interioară și învingerea răului din interiorul nostru. Dacă resentimentele dispar, când mânia este anihilată prin iertare, atunci ființa noastră poate să intre în relație cu Dumnezeu și să ajungă la armonie cu inima Celui Atotputernic. În felul acesta, ni se deschide perspectiva vieții nesfârșite ce se revarsă de la El prin Iisus Hristos. Trăind această experiență, vom percepe eternitatea la justa ei valoare.  

 

Totuși, o iertare acordată nemeritat semenilor noștri, nu ne va induce un sentiment de frustrare și de nedreptățire de sine?  

 

Dacă harul lui Dumnezeu acționează în suflet, se va produce o transformare interioară profundă. Cum am mai spus, și voi repeta acest principiu ori de câte ori va fi necesar, acordarea nevinovăției prin credință și aplicarea iertării lui Dumnezeu au drept consecință sfințenia și asemănarea cu Iisus Hristos. Dacă ne bazăm pe iertarea oferită de Dumnezeu și menținem deschisă legătura cu El, un lucru surprinzător se va produce în suflet; mai precis, vom dobândi capacitatea de a ierta pe ceilalți și de a ne comporta ca Iisus Hristos. Aceasta înseamnă atingerea perfecțiunii, adică transpunerea deplină a modelului Său în trupul nostru și a caracterului Său în inimile noastre.  

 

Să vedem acum o altă dovadă a transformării interioare despre care vorbeam mai devreme și vom citi versetele următoare:  

 

„Luați seama să nu vă arătați religiozitatea înaintea oamenilor ca să fiți admirați de ei; altminteri, nu veți primi nicio răsplată de la Tatăl vostru din cer. Voi, dar, când faceți o binefacere, să nu sunați cu trompeta înaintea voastră, cum fac ipocriții în adunările religioase și pe străzile cetății, ca să fiți lăudați de ceilalți. Adevărat vă spun, că procedând astfel, v-ați luat deja răsplata de la oameni! Ci voi, când practicați compasiunea, să nu știe mâna stângă ce face dreapta pentru ca binefacerea să nu vă fie văzută de oameni. Și astfel, Tatăl vostru, care vede în ascuns, vă va răsplăti.” — Matei 6.1-4  

 

De ce este bine să realizăm acțiuni deosebite fără a aștepta recunoștința oamenilor? Ce înseamnă să nu depinzi de aprecierile celorlalți?  

 

Cea mai aleasă binecuvântare este de a întreprinde proiecte deosebite spre slava lui Dumnezeu și totuși acestea să rămână ascunse în privința autorului. Doar un suflet care a gustat din harul lui Dumnezeu poate fi capabil de așa ceva! De fapt, ne întoarcem la problema motivației, bine exprimată prin răspunsul la întrebarea: „De ce faci acest lucru?”. De regulă, oamenii caută să fie apreciați și răsplătiți pentru ceea ce întreprind. A acționa diferit, presupune o schimbare a motivației și o rațiune superioară. Așa ceva se dobândește doar printr-o legătură puternică și personală cu Dumnezeu, după modelul lui Iisus Hristos.  

 

Cu alte cuvinte, noi putem face lucruri deosebite pentru Dumnezeu și totuși, să greșim fundamental așteptând aprecierea celor din jur?  

 

Dacă vom lucra cu adevărat pentru Dumnezeu, eu-l nostru va fi golit și nu ne va mai interesa nici faima, nici recunoașterea valorii și nimic altceva, fiindcă ceea ce vom face, va deveni expresia recunoștinței noastre față de El, adică darul nostru închinat Lui și nu celor din jur. Dacă așteptăm apreciere din partea celorlalți, dovedim că darul pe care l-am făcut, nu a fost dedicat cu totul lui Dumnezeu, ci o parte semnificativă a fost destinată înălțării noastre înaintea celorlalți. O astfel de atitudine întinează și cea mai aleasă lucrare, chiar făcută pentru Dumnezeu.  

 

Prin urmare, nu este suficient să lucrăm pentru Dumnezeu? Sunt la fel de importante atitudinea pe care o manifestăm și motivația pe care o avem?  

 

Farmecul adevăratei sfințiri constă în necunoașterea binelui făcut, deoarece sufletul se află într-o așa armonie cu Dumnezeu, încât tot ceea ce facem, devine un mijloc ca Domnul să fie înălțat. Lucrând pur și simplu pentru Dumnezeu, care cu certitudine vede totul, ne vom elibera de o mulțime de temeri și angoase care ne paralizează chiar și cele mai bune eforturi. Dacă motivația este eliberată de preocupări egoiste și dacă ne rezemăm puternic pe harul lui Dumnezeu, vom experimenta bucuria de a fi urmași ai lui Iisus Hristos.  

 

Fără o astfel de atitudine, nu vom putea să lucrăm pentru Dumnezeu? Și mai ales, cum să ajungem la o astfel de conduită?  

 

Putem să lucrăm pentru Dumnezeu având dorința înălțării de sine activă în noi. În acest caz, lucrarea noastră fie nu se va finaliza, fie se va prăbuși asemenea Templului de la Ierusalim sub loviturile dușmanului. Pentru a ne feri de acest principiu, trebuie să menținem o legătură vie cu Dumnezeu prin veghere, studiu și rugăciune, însoțite de o atentă planificare a vieții zilnice. Creștinismul începe cu acordarea nevinovăției prin credință. Ulterior, el se dezvoltă printr-o creștere continuă aducând rodul asemănării cu Dumnezeu. Este o lucrare supranaturală, dar vizibilă și naturală în consecințe. Trebuie doar să folosim mijloacele ce ne-au fost puse la îndemână pentru dezvoltarea interioară prin exercitarea voinței în îndeplinirea a tot ceea ce este drept.