Dacă vom privi la scara istoriei vom constata o alternanță interesantă între perioade caracterizate de o relativă ordine și intervale destul de lungi de anarhie și dezordine în care toată structura este pusă în discuție sub imperativul unor deziderate profund diferite față de perioada anterioară. Această dialectică dintre cele două stări fundamentale ale naturii în toate dimensiunile ei, ne conduce la constatarea că totul este de fapt trecător, cel puțin la scara „paradisului” terestru și a universului ce îl înconjoară, concluzia imediată fiind dacă nu pesimistă, totuși în mare măsură lipsită de acel optimism pe care ni l-am dori cu toții. 

Și atunci, atât societatea, cât și individul încearcă să evadeze într-un spațiu „virtual”, construind „castele de nisip” în care să își hrănească iluzia eternității în mijlocul temporalității. Din acest punct de vedere, întreaga civilizație umană nu reprezintă altceva decât un efort de a contracara trecerea inevitabilă a timpului și expirarea pentru fiecare dintre noi a intervalului de existență pe pământ. Însă efortul uman nu se oprește aici, fiindcă alături de construcția socială, religia vine în ajutorul construirii spațiului virtual dincolo de existența prezentă oferind punți mai mult sau mai puțin ingenios construite peste linia de demarcație dintre lumea aceasta și „cealaltă”, presupusă a fi la fel de reală și mai presus de orice îndoială. 

Fără a intra în polemică în vreun fel cu construcția religioasă, pot totuși să-i evidențiez fundamentul bazat pe credință, mai degrabă decât pe logică sau rațiune, fapt care oferă multe puncte de atac din partea scepticismului, care pune sub semnul întrebării ceea ce nu se bazează pe elemente tangibile și măsurabile. În ceea ce mă privește, având un simț înnăscut al „transcendenței” sau al lumii de „dincolo”, pot spune că dorința de a pune la îndoială religia nu m-a caracterizat niciodată. Însă pe de altă parte, componenta rațională din mine mi-a cerut mereu dovezi și argumente pentru credința pe care o am, provocându-mă să caut iarăși și iarăși noi temeiuri pentru demersul religios. 

Și în acest sens, pot spune că alternanța ordine-dezordine m-a dezorientat încă de la început, înțelegând că sentimentul apocaliptic, adică de sfârșit de lume, lau avut toate generațiile care au trăit în perioade de tranziție, de desfacere a unei anumite structuri și de prefacere într-o nouă ordine, proces de altfel dureros și plin de pierderi aparent inutile de valori materiale, dar și de vieți omenești. Fiindcă indiferent dacă ne place sau nu, crearea unei noi ordini se bazează pe costuri ce întrec orice rațiune de sorginte umanistă sau ecologistă. 

Dezordinea ne sperie, are cumva spectrul invaziei popoarelor barbare și prăbușirea civilizației în ruine, ceea ce seamănă într-un fel cu un sfârșit de lume. Toate culturile care au fost distruse au trecut prin astfel de sentimente, fiindcă în final fiecare om și fiecare popor caută sub o formă sau alta să supraviețuiască în „paradisul” suprafeței acestui fragment de obiect cosmic numit „Pământ”. Pe de altă parte, de îndată ce distrugerea și-a realizat rolul de măturare a structurilor existente, noile structuri de ordine încep să se facă vizibile, făcând să renască civilizația și să apară zorile unei noi lumi. 

Fie că este vorba despre potopul biblic, de scufundarea Atlantidei, sau pur și simplu de distrugerea unor imperii străvechi în genul Persiei, Greciei sau Romei, dezordinea nu a făcut altceva decât să genereze germenii unei noi ordini, mult mai avansate și trecerea către un orizont cu totul nou. Cu alte cuvinte, orice perioadă apocaliptică are și o valență de progres, de trecere într-o realitate nouă, superioară celei precedente, generând o evoluție evidentă la scara perioadelor istorice. 

Toate bune și frumoase, dar durata vieții unui om este foarte mică în comparație cu scara timpului în desfășurarea proceselor istorice. Iar dorința de a ne trăi existența în condiții decente ne împinge spre disperare când avem neșansa de a ne afla sub spectrul Apocalipsei schimbării, a disoluției nemiloase a ordinii sub incidența căreia am apărut sau revenirii barbariei sub diferite forme. Mă opresc pentru moment cu scopul de a rememora tranziția de la sistemul comunist la cel capitalist pe care l-am trăit pe o perioadă de peste douăzeci de ani și nu pot spune altceva decât că am sentimentul irosirii fără sens a resurselor țării, precum și a vieții fiecăruia dintre noi. 

Uneori, privind în față această realitate, mă încearcă un sentiment de profundă dezamăgire, chiar de disperare, fiindcă nu pot să pun cap la cap experiența pe care am avut-o. De la cadrul dictatorial, decorat în culorile „roșii” ale socialismului, însă totuși ordonat și previzibil, la cel al disoluției într-un univers impredictibil, aflat sub semnul hazardului și neprevăzutului, întreg spațiul românesc a fost supus unor forțe de deformare și torsiune care au zămislit o structură grotescă, care ne sperie pe toți. Cu toate acestea, nici pe departe nu se întrevede mult dorita ordine și prefacerea își continuă implacabilul joc al distrugerii până la temelii a tot ceea ce a fost înainte de căderea „conducătorului iubit”. 

Monstruozitatea unei perioade caracterizate de dezordine constă în încleștarea dintre vechea ordini ce încearcă să revină la suprafață și noua ordine ce caută să se infiripeze generând în funcție de evoluția acestui conflict tot felul de „mutanți”, adică de încercări nefericite de împăcare a celor două aspecte aflate în conflict. Deși sunt de acord cu dorința de a împăca pe cât posibil elementele contrarii, uneori acest lucru este imposibil și efortul de a realiza o sinteză între cele două va conduce inevitabil la prelungirea agoniei și la compromiterea noii ordini. Ba mai mult, efortul de a susține structuri perimate este mai costisitor pentru societate și individ, decât trecerea hotărâtă la o nouă structură, care chiar dacă nu este la fel de performantă, totuși poate fi perfectibilă. 

De aceea, cred că pericolul dogmatizării realizărilor din trecut, al idealizării excesive a unor anumite tradiții de gândire, nu face altceva decât să ne împiedice în ajustarea dinamică necesară supraviețuirii într-un context care s-a schimbat. În acest sens, aș oferi imaginea unui vas de pasageri condamnat să se scufunde, dar care în mod paradoxal nu este părăsit de cei de la bord din rațiuni de confort momentan și de speranță în producerea unei minuni salvatoare. De multe ori, religia a oferit un suport nefericit pentru continuare rămânerii pe o corabie care se scufundă în locul mobilizării celor prezenți în a găsi o soluție de plecare și salvare. 

Universul este dinamic, acest lucru fiind vizibil atât la scară atomică, precum și la nivel cosmic, al galaxiilor aflate într-o continuă mișcare. Nimeni, în afară de om, nu încearcă să oprească în vreun fel ritmurile universale, rezultatul neputând fi decât unul dramatic, ba chiar tragic. Plecând de la faptul că suntem trecători pe pământ, nu ar trebui să ne atașăm excesiv de feluritele forme de ordine, ce oricum vor trece și în felul acesta să ajungem să ne prăbușim o dată cu acestea. În plus, teza mea este că scopul existenței umane, în opoziție cu orice altă formă de existență, se află sub semnul căutării și chiar al găsirii „transcendenței”, fapt ce presupune o mișcare continuă la nivel fizic, dar mai ales la cel mental. Orice agățare excesivă de forme sau structuri de orice fel, nu se poate solda decât cu un final nefericit, fiindcă mai devreme sau mai târziu timpul ce ne este alocat va expira și vom fi expulzați în neființă fără nici un fel de recurs și fără a mai putea întreprinde ceva. 

Iar găsirea „transcendenței” reprezintă o experiență interioară care odată atinsă ne va conferi puterea de a trece cu bine prin ordine sau dezordine în orice situație, având sentimentul că indiferent ce se poate întâmpla cu noi, totuși vom avea întotdeauna ceva util de învățat. Iar faptul că nu putem trăi mii de ani pentru a putea vedea rezultatele la scara istoriei, nu va mai fi un lucru care să ne producă nefericirea, fiindcă în final toate structurile de ordine nu reprezintă altceva decât etape pe drumul devenirii umanității către „transcendența finală”, pe care o putem numi „nemurire”.