Adu-ți aminte de Dumnezeu  

 

Cum putem înțelege versetul 1 „Dar adu-ți aminte de Creatorul tău în zilele tinereții tale, până nu vin zilele cele rele și până nu se apropie anii, când vei zice: Nu găsesc nicio plăcere în ei;”? Este posibil să pierdem ocazia de a ne întoarce la Dumnezeu? Cât de important este să facem acest lucru cât timp suntem încă în putere?  

 

A-ți aduce aminte de Dumnezeu reprezintă cea dintâi datorie a omului, lucrul cel mai important în viață. Există o urgență a acestei întoarceri către Dumnezeu, fiindcă viața pe pământ nu durează la nesfârșit. De asemenea, chiar de-a lungul acestei vieți, momentul cel mai bun pentru a veni la Creatorul tău este atâta timp cât te bucuri de putere și minte limpede. Dacă decizia întoarcerii este amânată, receptivitatea noastră la realitățile eterne va tot scădea pe măsură ce avansăm în vârstă. Timpul nostru de har este extrem de scurt și trebuie neapărat să alergăm la Cetatea de scăpare a lui Dumnezeu, care este jertfa lui Iisus Hristos. La Domnul nostru ajungem prin intermediul credinței și dependenței continue de cuvântul Său. Uitarea de Dumnezeu reprezintă fundamentul unei viziuni seculare asupra lumii, în timp ce aducerea-aminte de Dumnezeu ne va conduce la calea care duce spre cer.  

 

Cum se înțelege versetul 2 „până nu se întunecă soarele și lumina, luna și stelele și până nu se întorc norii îndată după ploaie;”? La ce s-ar putea referi? Ce înseamnă această întunecare a unor lucruri care sunt la fel de mii de ani? Oare este vorba despre soare, lună și stele, sau despre altceva, în genul modului în care le percepem noi cu trecerea timpului?  

 

Pe măsura trecerii vârstei toate lucrurile se estompează cu capacitatea noastră de a le discerne, de a le vedea. Similar, discernământul nostru scade cu trecerea vremii, un proces cu atât mai accentuat cu cât oamenii tind să nu manifeste nici un fel de preocupare de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a urma căile Sale. Uzura vieții ne afectează și marile ocazii nu durează mult, de aceea este urgent să ne întoarcem la El chiar acum. Ideea „norilor ce se întorc repede după ploaie” redă o atmosferă apăsătoare, plină de neliniște și grijă, ce reîncepe imediat ce pare că s-a terminat. Ce bine este să Îl ai pe Domnul aproape de tine în astfel de momente! Dacă în tinerețe aceste lucru nu te-a preocupat, care va fi consecința firească a unei astfel de alegeri?  

 

Ce se poate spune însă despre versetul 3 „până nu încep să tremure paznicii casei (mâinile) și să se încovoaie cele tari (picioarele); până nu se opresc cei ce macină (dinții), căci s-au împuținat; până nu se întunecă cei ce se uită pe ferestre (ochii);”? Cu certitudine este o imagine demoralizatoare, dar este ea realistă? Este posibil să pierdem cu totul percepția eternității cu trecerea timpului?  

 

În continuare avem imaginea degradării puterilor trupului cu trecerea vremii, astfel că mâinile încet să tremure, picioarele nu te mai pot ține, dinții devin tot mai puțini, ochii văd tot mai greu. Este o redare în culori vii a trecerii de la viață la moarte, o imagine tristă ce reclamă căutarea lui Dumnezeu folosind mereu ocaziile prezente, lucru ce înseamnă că niciodată nu trebuie să amâni o astfel de decizie pentru ziua de mâine, fiindcă nu știi dacă vei trece de ziua de astăzi.  

 

Pe de altă parte, dincolo de această reprezentare a degradării exterioare, și interiorul nostru se transformă cu trecerea timpului, astfel încât percepția lucrurilor bune date de Dumnezeu se tot restrânge și capacitatea noastră de a-L căuta se micșorează. De aceea, trebuie să venim la El chiar acum: „astăzi, dacă Îi auziți glasul, să nu vă împietriți inimile”.  

 

Iar despre versetul 4 „până nu se închid cele două uși dinspre uliță (buzele), când uruitul morii slăbește, te scoli la ciripitul unei păsări, glasul tuturor cântărețelor se aude înăbușit,”, ce putem spune? Dincolo de aceste figuri de stil, ce realitate dureroasă se ascunde? De ce este urgent să nu amânăm venirea la Dumnezeu? Există un „prea târziu”, un timp când ocaziile de aur au fost risipite și practic nu mai rămâne nimic, decât o așteptare neputincioasă a morții? Cum putem evita o astfel de situație?  

 

Imaginea degradării progresive sub impactul trecerii timpului afectează capacitatea de exprimare, vorbirea, simțurile estompându-se în a distinge lumii înconjurătoare. „Până nu” – este un laitmotiv ce se repetă în acest fragment biblic, implicând urgența întoarcerii la Dumnezeu până nu este prea târziu. Acest „prea târziu” este determinat de degradarea ce ne afectează fără cruțare, până când nu ajungem să nu mai putem distinge realitățile eterne și cele fizice. Viața noastră trece repede și timpul de a-L cunoaște pe Dumnezeu este extrem de limitat.  

 

Vino la Dumnezeu până nu este prea târziu  

 

Am ajuns la versetul 5 „te temi de orice înălțime și te sperii pe drum; până nu înflorește migdalul cu peri albi și de abia se târăște lăcusta, până nu-ți trec dorințele, căci omul merge spre casa lui cea veșnică și bocitorii cutreieră ulițele;”. Cum se poate comenta această progresie a pierderii puterii omului în trecerea timpului? Se poate scăpa de așa ceva? Dacă nu, atunci ce se poate face, în sensul unui lucru cu adevărat înțelept? Este întoarcerea la Dumnezeu o parte a acestui răspuns?  

 

Teama se amplifică o dată cu scăderea puterilor fizice și mentale. Ceea ce era ușor să faci la tinerețe, cu timpul devine tot mai greu de realizat, chiar dacă vorbim de lucruri relativ obișnuite, de zi cu zi. Tot ce ține de maturitatea omului se trece precum căderea frunzelor toamna. Această apropiere a finalului este de natură a ne face înțelepți în a ne apropia de Dumnezeu cât timp acest lucru rămâne posibil și mintea mai este capabilă în a mai discerne lumina ce vine din Biblia.  

 

La ce se poate referi versetul 6 „până nu se rupe funia de argint, până nu se sfărâmă vasul de aur, până nu se sparge găleata la izvor și până nu se strică roata de la fântână;”? Ce fel de mecanism este descris aici și cum se aplică această învățătură la degradarea trupurilor noastre în trecerea timpului? Ce urgență vedeți în această realitate ce nu poate fi evitată?  

 

Solomon redă foarte plastic prin diferite imagini distrugerea finală a tuturor lucrurilor. Astfel, vedem „funia ce se rupe”; funia era utilizată pentru a scoate apa din fântână, trăgând un vas ce era aruncat în adânc. Dacă funia nu rezistă, vasul cu care se scoate apa va cădea și se va sparge sau se va pierde în adâncul fântânii. Dacă vasul totuși rezistă, atunci găleata în care torni apa se poate sparge. Dacă și aceasta rezistă, atunci cu certitudine roata fântânii se va strica. Asemenea acestui mecanism de furnizare a apei ce se defectează în cele din urmă, la fel și viața noastră se distruge datorită cedării uneia dintre părțile ce o compun.  

 

Care este finalul descris în versetul 7 „până nu se întoarce țărâna în pământ, cum a fost și până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat”? Este posibil să ne fi irosit viața, fără să aplicăm remediul oferite de Cel ce ne-a creat? Este posibil să nu atingem ținta vieții, pusă înaintea noastră de Dumnezeu? Care este cea mai mare pierdere pentru un om, chiar dacă ar fi să câștige în această lume tot pământul? Ce înseamnă să fii cu adevărat înțelept și de ce lumea nu vede în general acest lucru?  

 

Finalul acestei degradări nu poate fi decât „întoarcerea țărânei în pământul din care a fost luată” și a suflării de viață înapoi la Dumnezeu. „Până nu”, este un avertisment ce se repetă de mai multe ori de-a lungul vieții și astfel, Solomon face o enumerare a mai multor astfel de semnale ce anunță apropierea bătrâneții, cum ar fi: degradarea simțurilor, scăderea puterilor fizice și mentale, diminuarea capacității de exprimare. Toate acestea se petrec înainte de a ceda sănătatea și mai ales, înainte de finalul condiției noastre muritoare. Cât timp avem ocazia de a ne întoarce, trebuie să venim la Creatorul nostru, de a ne închina Lui și de a accepta planul Său de salvare. Aceasta este adevărata înțelepciune, fiind cel mai bun răspuns la deșertăciunea vieții pe pământ.  

 

Nu ține înțelepciunea doar pentru tine  

 

În sfârșit avem și o concluzie la versetul 8 „O, deșertăciune a deșertăciunilor, zice Eclesiastul; totul este deșertăciune”. Se poate spune că această idee exprimă mesajul central al cărții? Cui este adresat acest mesaj? De ce oamenii ignoră această realitate și acționează fără să se gândească asupra caracterului trecător al tuturor lucrurilor?  

 

Concluzia ce se poate formula este una singură: totul se sfârșește în deșertăciune pe pământ, nimic nu scapă acestei condiții. Soluția o reprezintă sfatul dat în final de Solomon: „adu-ți aminte de Creatorul tău cât timp mai ai ocazia, până nu este prea târziu”. De ce? Fiindcă această lume va dispărea și noi înșine vom dispărea cu ea, dacă nu vom trece cu bine de judecata lui Dumnezeu despre tot ce am făcut în timpul vieții. Doar printr-o relație personală cu Dumnezeu, prin închinare, care de fapt presupune un întreg stil de viață și asimilarea unui anumit set de valori morale, se poate ieși din această deșertăciune inevitabilă.  

 

Ce spuneți despre versetul 9 „Pe lângă că Eclesiastul a fost înțelept, el a mai învățat și știința pe popor, a cercetat, a adâncit și a întocmit un mare număr de zicători.”? De ce nu trebuie să ții înțelepciunea doar pentru tine? Care este avantajul împărtășirii cunoașterii de Dumnezeu semenilor tăi? Există însă și riscuri? De exemplu cel de a nu fi înțeles?  

 

Un alt principiu important este de a nu ține lumina, sau înțelepciunea, doar pentru tine, ci dimpotrivă este o datorie să împărtășești ceea ce ai primit de la Dumnezeu cu ceilalți. În acest sens, Solomon a devenit un predicator al cunoașterii de Dumnezeu, al nevinovăției ce vine prin credința în El. Astfel, Solomon a desființat caracterul meritoriu al faptelor omenești arătând către timplnicia tuturor lucrurilor de pe pământ. Mai mult, în cele din urmă el a învățat pe oameni să se teamă de Dumnezeu, să trăiască o viață de ascultare deplină a dorinței Sale, lăsând la o parte înălțarea de sine și toată gloria omenească, ce devine praf și cenușă într-o zi.  

 

La ce se referă versetul 10 „Eclesiastul a căutat să afle cuvinte plăcute și să scrie întocmai cuvintele adevărului.”? De ce este important ca înțelepciunea să fie prezentată într-o manieră atractivă? Care este însă pericolul de a ne concentra prea mult pe formă și prea puțin pe conținut? Dar despre situația inversă, când suntem neglijenți în privința formei? Cum se menține echilibrul?  

 

Orice învățătură trebuie să fie îmbrăcată în „cuvinte plăcute”, mai precis într-un mod atractiv, care să stârnească interes din parte celor ce citesc sau ascultă. Farmecul cuvintelor lui Solomon izvora din maniera interactivă de prezentare, cu ilustrații din experiența zilnică, așa cum avea să vorbească mai târziu Iisus Hristos. Dar nu este suficient să vorbești frumos, ci trebuie să exprimi cuvintele adevărului ce ți-a fost încredințat pentru a fi împărtășit. Nu ai voie să răstălmăcești ceea ce Domnul ți-a spus, nici să inventezi ceea ce El nu a spus, ci cuvântul trebuie prezentat așa cum l-ai ca urmare a studiului unit cu rugăciunea.  

 

Iar despre versetul 11 „Cuvintele înțelepților sunt ca niște bolduri; și, strânse la un loc, sunt ca niște cuie bătute, date de un singur stăpân”, ce putem spune? În ce fel înțelepciunea se câștigă prin adunarea cu grijă a învățăturilor de valoare întâlnite de-a lungul vieții? Care este sursa adevăratei înțelepciuni și cum ajunge ea la noi?  

 

În trecut boldurile erau utilizate pentru a îmbina bucățile de materiale textile sau din piele prelucrată. Similar, cuiele sunt folosite pentru a îmbina piesele din lemn. Tot astfel, cuvintele înțelepților vor lega lucrurile între ele, conferind lumină și sens. Toate aceste cuvinte au o singură sursă, provenind de la un singur stăpân: Dumnezeu. Ele conferă rezistență în fața deșertăciunilor vieții, a asaltului răului ce mereu vine asupra noastră. Deșertăciunea este masca în spatele căreia se camuflează răul și păcatul, dar prin înțelepciune ea poate fi învinsă. Dumnezeu a creat o lume eternă, dar omul a stricat-o, târând-o în deșertăciune și moarte. Însă Domnul va recrea eternitatea în cele din urmă pe pământ, redând gloria originală omului creat din pământ, dar răscumpărat prin sângele Fiului Său.  

 

Încheierea tuturor învățăturilor temerea de Dumnezeu  

 

Vi se pare un sfat de bun simț cel enunțat în versetul 12 „Încolo, fiule, ia învățătură din aceste lucruri. Dacă ai voi să faci o mulțime de cărți, să știi că n-ai mai isprăvi și multă învățătură obosește trupul.”? Cui i-au fost adresate aceste cuvinte și cu ce scop? De ce trebuie să avem măsură în tot ceea ce facem, inclusiv în dobândirea înțelepciunii?  

 

În decursul vieții este esențial să primim învățătura de care avem nevoie pentru a atinge scopul final: asemănarea cu Dumnezeu. Nu este necesar să experimentăm lucruri neplăcute pentru a învăța să ne ferim de ele; pentru un om înțelept este de ajuns ceea ce s-a întâmplat cu alții, obținând astfel o învățătură ce va fi mereu vie înaintea ochilor săi. Pe de altă parte este adevărat că o măsură trebuie să existe în toate, chiar și dacă vorbim despre studierea înțelepciunii. Cunoașterea este fără de sfârșit și va trebui să ne limităm la strictul necesar. Încordarea excesivă a minții slăbește puterile trupului și adevărata înțelepciune te va conduce la cumpătare în toate lucrurile. Aceste învățături înțeleptul Solomon s-a străduit să le transmită fiului său, pentru a nu repeta greșelile pe care le-a făcut de-a lungul vieții.  

 

Cum se înțelege concluzia finală a cărții Eclesiast din versetul 13 „Să ascultăm dar încheierea tuturor învățăturilor: Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.” Aceasta este oare adevărata înțelepciune?  

 

Concluzia finală a cărții Eclesiast se rezumă în ideea că temerea de Dumnezeu, sau închinarea la Dumnezeu, reprezintă o datorie și un privilegiu pentru fiecare om. Acest lucru trebuie să se reflecte în tot ceea ce suntem și în tot ceea ce facem. Aceasta este temelia și finalitatea înțelepciunii, ancora sufletului nostru într-o lume instabilă și supusă deșertăciunii. Numai prin închinare la Dumnezeu, în Duh și adevăr, vom găsi sensul vieții. Închinarea la El prin studiu și rugăciune îți umple viața de lumină pentru a o răspândi prin cuvinte și fapte asupra tuturor celor ce îi întâlnești pe cărarea vieții.  

 

Ce realitate ne așteaptă în lumina versetului 14 „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată și judecata aceasta se va face despre tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.”? Poate fi judecata o veste bună? Dacă da, pentru cine? Cum poate deveni pentru noi judecata o veste bună și ce trebuie să facem pentru aceasta?  

 

Judecata lui Dumnezeu va veni, nu este nicio urmă de îndoială. Judecata divină va aduce la lumină toate lucrurile, chiar și cele mai ascunse; ea va da pe față tot ce a fost ascuns, tăinuit. Ea va condamna pe cei care au comis răul și va achita pe cei care au făcut binele, adică pe cei care au fost cu adevărat înțelepți și au înțeles că deșertăciunea vieții nu poate reprezenta o scuză pentru păcat și astfel, prin închinare la Dumnezeu, și-au curățat haina vieții. Prin înțelepciune ei au acceptat soluția lui Dumnezeu pentru păcat și au primit „aur curățit în foc, haine albe și alifie pentru ochi”, fiind pregătiți să intre în acea viață nespus mai bună ce va veni peste pământ.