Am studiat mai multe cazuri în care oamenii ajung să nu mai fie interesați de relația lor cu Dumnezeu. În continuare vom examina o altă posibilă cauză pentru care o persoană ajunge la revoltă împotriva Creatorului:
„Nu vreau să mai aud de Dumnezeu, fiindcă sunt distrus, am rămas complet singur și am ajuns să cred că nu Îi pasă de mine.”
Poate fi singurătatea o posibilă cauză pentru care mulți oameni ajung să se îndoiască de iubirea lui Dumnezeu? Se poate ca datorită unor experiențe emoționale negative, să ajungem să nu mai fim interesați de Creatorul nostru?
Singurătatea nu este un lucru de dorit pentru niciun om. Să ne gândim că încă de la început, Dumnezeu a spus că „nu este bine ca omul să fie singur”. În astfel de momente de solitudine, imaginația noastră începe să se depărteze tot mai mult de realitate și treptat ajungem să credem în lucruri ce nici măcar nu există. Desigur, într-o astfel de situație devenim foarte vulnerabili la atacurile și insinuările Celui Rău, iar mai devreme sau mai târziu, este posibil să fim aduși în situația să credem că Dumnezeu ne-a abandonat și că suntem pe cont propriu. De asemenea, o astfel de singurătate devine în scurt timp asociată cu stări emoționale negative în genul descurajării, depresiei și neliniștii.
Așadar, din cauza vulnerabilității noastre interioare într-o astfel de situație, poate fi relativ explicabilă revolta multor persoane împotriva lui Dumnezeu. Dar cu toate acestea, această atitudine nu este în niciun fel justificabilă, fiindcă în permanență suntem înconjurați de bunătatea lui Dumnezeu.
Există foarte multe persoane care trăiesc singure și se confruntă cu astfel de gânduri. Ce raționament stă la baza unor astfel de sentimente de supărare față de Dumnezeu?
Se poate cu ușurință constata faptul că mintea noastră funcționează conform unor criterii de logică, emițând judecăți de opinie în funcție de materialul pe care il punem la dispoziție. În cazul de față, ne gândim că dacă Dumnezeu este cu adevărat bun și iubitor față de noi, atunci nu ar permite să trecem prin situații de însingurare, tristețe și abandon din partea celorlalți. Dar fiindcă tocmai așa ceva experimentăm, atunci, logic vorbind, înseamnă că Dumnezeu nu este bun și nici iubitor față de noi, adică este rău și lipsit de compasiune. Cu o astfel de imagine a Creatorului nostru, este lesne de înțeles că în scurt timp ajungem să ne revoltăm împotriva Sa, gândind că am fost lăsați să ne descurcăm singuri. Cred că nimic nu este mai dăunător pentru menținerea energiei noastre interioare, decât să cultivăm sentimente negative față de Dumnezeu. Nu este de mirare că în final se ajunge la devieri comportamentale grave și la distrugerea imaginii de sine!
Dar cum poate cineva să creadă că Dumnezeu este bun, dacă trece prin situații de durere, singurătate și suferință? Cum poate un om să creadă că Dumnezeu intervine, dacă nu se vede nimic din mila și compasiunea Sa?
Cauza principală pentru care ajungem să gândim că Dumnezeu este rău și nepăsător, se datorează unei înlocuiri de imagine dintre cea a lui Dumnezeu și cea a lumii în care trăim. Într-adevăr, realitatea în mijlocul căreia trăim este ostilă și dureroasă, provocându-ne suferință. Adevăratele motive din cauza cărora ajungem să fim aruncați în stări emoționale negative, se află în mijlocul acestei realități în care răul este amestecat cu binele până acolo încât ne devine cu neputință să le mai distingem cu claritate. Durerea, singurătatea și suferința sunt produsul acestei realități ostile, care ne umbrește imaginea compasiunii și milei lui Dumnezeu. Așadar, rațiunea profundă a unor afirmații ce exprimă îndoială cu privire la caracterul bun și îndurător al lui Dumnezeu, se află în faptul că nu mai reușim să facem față ostilității și agresivității mediului în care trăim. Iar interiorul nostru copleșit de durere ajunge să se exprime contradictoriu, negăsind nici o soluție de ieșire.
În acest sens, cred că ar fi utilă realizarea unei conexiuni biblice cu privire la situația nefericită în care durerea, singurătatea și suferința interioară ajung să ne conducă la concluzia că lui Dumnezeu nu Îi pasă de noi și că ne-a abandonat. De aceea, vom citi următorul verset:
„Căci așa vorbește Cel Preaînalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt. Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt alături de omul zdrobit și distrus, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite.” — Isaia 57:15
Cum putem înțelege că Dumnezeu este alături de cei care trec prin durere și suferință? Cum ajungem să corectăm raționamentul greșit, conform căruia Dumnezeu ne-a abandonat și nu Îi mai pasă de noi?
Acest verset exprimă direct și pe înțeles faptul că Dumnezeu se coboară de la înălțimea tronului Său plin de slavă la nivelul fiecărui om care se confruntă cu dificultăți în această lume rea în mijlocul căreia trăim. Acțiunea de coborâre poate îmbrăca diferite aspecte, în funcție de situație, în acest sens enumerând fie influența directă și pozitivă a Duhului Sfânt, ce ne inspiră curaj, credință și putere, fie o vorbă de încurajare spusă de cei cu care într-un fel sau altul intrăm în contact. Însă cea mai puternică formă de manifestare a acestei acțiuni de încurajare se materializează prin conținutul plin de putere al Sfintelor Scripturi. Mai presus decât orice altă întărire pe care am putea să o primim, Cuvântul lui Dumnezeu are o putere spirituală vindecătoare extraordinară. Dacă vom crede acest cuvânt, atunci întreaga noastră viață va fi transformată, vălul va fi dat la o parte și vom avea o imagine nedistorsionată a lui Dumnezeu, ajungând să Îl iubim cu toată ființa noastră și cu toată puterea noastră.
Dar cum este posibil ca Dumnezeu să ne vorbească direct, oferindu-ne suport și întărire prin intermediul Sfintelor Scripturi? Cum este posibil așa ceva?
Asemenea razelor de lumină ce se revarsă din strălucirea fără de asemănare a soarelui pe bolta cerească, slava lui Dumnezeu se descoperă oricărui om care deschide paginile sfinte, având o sinceră dorință de a-L întâlni pe Creatorul întregului univers. Din fiecare frază sau propoziție se desprinde lumina puternică a prezenței divine, aducând pace și liniște în interiorul sufletului nostru. Chiar dacă citim fragmente de istorie sfântă, care aparent nu au legătură cu noi, totuși, Dumnezeu ne inspiră prin intermediul acestor cuvinte, ca și cum ar vorbi cu noi față către față. Poate vom parcurge paragrafe ce ne descriu călătoria fiilor lui Israel prin pustie și ne vom întreba pe bună dreptate, ce legătură au toate acestea cu viața noastră? Însă răspunsul va veni imediat pentru cel care are o inimă deschisă față de Dumnezeu. Reluând cele anterior amintite, înțelegem că așa cum Dumnezeu a călăuzit pe poporul Său prin pustie, în ciuda dificultăților aparent de netrecut, tot astfel, el va conduce viața fiecăruia dintre noi până la sfârșit.
Dar cum se aplică personal faptul că „Dumnezeu este împreună cu omul zdrobit și smerit, ca să învioreze duhurile smerite și să îmbărbăteze inimile zdrobite”? Cum se poate realiza practic acest lucru?
Dacă, citind din Scriptură, ne-am vedea pe noi înșine în locul personajelor biblice, mai bine zis dacă ne-am identifica propria condiție cu cea a oamenilor despre care vorbește Biblia, atunci am putea să intrăm într-o relație cu Dumnezeu similară cu cea pe care au avut-o aceștia. Astfel, Isaia ne vorbește despre faptul că Dumnezeu vine alături de cel „zdrobit și smerit”, adică de cel „singur, nenorocit, uitat de toți” pentru a-i aduce îmbărbătare. Ce ne împiedică să credem că de fapt se face referință chiar la noi, când trecem prin situații dificile și când avem nevoie de o putere interioară specială? Aceste cuvinte i-au fost descoperite lui Isaia în împrejurări în care viața sa trecea printr-o perioadă dificilă, când se părea că nu mai există decât puțini închinători adevărați, în timp ce mari mulțimi de oameni erau doritoare să ia viața celor sfinți. Dar îmbărbătarea vine ori de câte ori credem cuvintele Scripturii, în special promisiunile divine, ca aplicându-se la condiția noastră și rugându-ne ca Dumnezeu să le împlinească pentru noi.
Cum s-ar putea citi acest verset de o persoană singură, aflată în suferință, uitată fiind de toți ceilalți? Cum ar putea găsi putere pentru a crede în Dumnezeu, astfel găsindu-și pacea sufletească?
O metodă foarte simplă de personalizare a promisiunilor constă în reformularea modului în care ele au fost scrise, aplicându-le situației specifice prin care trecem. Astfel, acest verset ar putea fi citit astfel:
„Domnul se află în locuri înalte și în sfințenie, dar în același timp, este prezent cu mine când sunt zdrobit, singur, fără ajutor și fără speranță. El îmi înviorează sufletul smerit și plin de gânduri negre. De asemenea, El îmi trimite îmbărbătare, putere și o speranță vie, ce luminează asemenea soarelui în mijlocul cerului.”
Bineînțeles, fiecare persoană care trece prin situații dificile va găsi cuvinte potrivite pentru a formula aceste cuvinte, adaptate fiind situației în care se găsește. Rezultatul însă va fi de fiecare dată pozitiv și ne va da convingerea că Dumnezeu este alături de noi și putem să ne bazăm pe El.
Dar este suficient doar să aplicăm aceste cuvinte situației în care ne aflăm? Nu este necesar să întreprindem anumite acțiuni concrete pentru a contracara puterea răului, ce caută să ne copleșească?
Redobândirea credinței în Dumnezeu nu se rezumă doar la formularea unor cuvinte de încurajare, ci ea se continuă cu definirea unor acțiuni specifice, care să înlăture răul cu desăvârșire din viețile noastre. Astfel, de îndată ce am ajuns să ne îndoim de iubirea lui Dumnezeu, înseamnă că s-a produs o invadare a minții noastre cu gânduri necorespunzătoare. Așadar, crezând adevărul exprimat de Sfintele Scripturi, că Dumnezeu este împreună cu noi, va trebui să veghem și să dăm la o parte, sau cel puțin să nu dăm atenție, sugestiilor negative. Când ispita vine la noi, trebuie să folosim afirmațiile Scripturii, utilizând chiar propriile noastre cuvinte. A răspunde cu „stă scris” reprezintă o puternică armă de apărare contra răului. De asemenea, va trebui să vedem ce obiceiuri necorespunzătoare din viața noastră ne conduc să ajungem să fim copleșiți de situațiile cu care ne confruntăm. Chiar dacă suntem singuri din punct de vedere omenesc, în realitate, îngerii lui Dumnezeu sunt tot timpul alături de noi, oferindu-ne încurajare, mângâiere și energie spirituală pentru a parcurge cu succes drumul vieții pe pământ.
Având în vedere toate aceste lucruri, este posibil să reformulăm viziunea negativă de la început? Se poate realiza o modificare a motivelor pentru care ajungem să nu mai avem încredere în Dumnezeu?
Secretul unei fericiri durabile se regăsește în capacitatea pe care o avem de a converti exprimările și atitudinile negative din viața noastră, în declarații și motivații pozitive, care să aducă slavă lui Dumnezeu. Aici se află marea victorie împotriva răului, prin promovarea a ceea ce este bun și drept. Aici se află mecanismul interior al convertirii de la păcat la nevinovăție. În acest sens, am putea reformula exprimarea nefericită de la început, având la bază ceea ce am descoperit prin intermediul studiului biblic pe care deja l-am realizat. Această reformulare ar putea să fie astfel:
„Doresc să Îl cunosc tot mai mult pe Dumnezeu, fiindcă El este alături de mine indiferent de împrejurare. Într-un sens special, El se coboară și vine lângă mine când mă simt distrus și singur. Chiar dacă toți ceilalți oameni uită de mine, totuși, lui Dumnezeu Îi pasă de mine și intervine în favoarea mea. În mâinile Sale îmi predau întreaga mea viață și mă voi încrede în El până la sfârșit.”
Este însă posibil să fim confruntați și pe mai departe cu aceste tendințe negative, ce conduc la revoltă și la pierderea credinței în Dumnezeu? Ce se poate întreprinde pentru a nu mai ajunge într-o astfel de situație?
Lucrarea de restaurare pe care o realizează Dumnezeu are un aspect complet, oferindu-ne ocazia de a nu mai repeta experiențele triste prin care am trecut în ce privește necredința și sclavia unor obiceiuri rele. Însă există o condiție pentru ca acest lucru să se întâmple și în cazul nostru, și anume, de a veghea ca niciodată să nu mai dăm curs acelor sugestii care ne-au provocat căderea. Recidivarea răului se produce cel mai adesea din cauză că nu veghem și nu luăm măsurile ce se impun din partea noastră pentru a nu mai reveni la lucrurile care ne-au condus la cădere spirituală. Așadar, va fi nevoie ca ori de câte ori vom sesiza că mintea noastră reia vechile moduri de a gândi, să repetăm reformularea pozitivă a exprimării negative pe care Cel rău ne-o inspiră să o spunem sau să o credem.
Dacă totuși, ajungem din nou în vechea situație, în care dădeam crezare exprimărilor negative, mai există vreo soluție, sau suntem pierduți? Oare doar o singură dată să putem reveni la partea pozitivă?
Chiar dacă se întâmplă să cădem din nou și să revenim la vechile obiceiuri, situația nu este fără speranță. Însă de fiecare dată când cădem, revenirea va fi tot mai dificilă, mai ales când noi consimțim asupra acestui lucru. Există o diferență majoră între a cădea luptând împotriva ispitei și situația în care deschidem larg porțile fără a da niciun fel de luptă. Dacă suntem în situația de a cădea, dar luptând, atunci înseamnă că în cele din urmă vom învinge. Trebuie doar să perseverăm pentru a ajunge la victoria deplină. Pe de altă parte, dacă am ajuns să nu mai opunem niciun fel de rezistență, atunci suntem pe calea sigură a distrugerii. Așadar, să fim atenți la obiceiurile rele din viața noastră și la raționamentele negative pe care le nutrim în suflet, fiindcă la final acestea ne vor fi fatale.
Prin urmare, cât de important este să veghem pentru a nu mai cădea pradă Celui Rău? Cât de esențială este orientarea dorințelor în direcția cea bună?
Dacă nu vom veghea pentru a observa mișcările adversarului, în scurt timp vom ajunge sub influența Sa, care ne va conduce pe cărarea sigură a distrugerii. Indiferent cât de mari sunt pretențiile de credință și de sfințenie pe care le face un om, dacă nu veghează, este sigur pierdut. În același timp, dacă vedem avansarea vrăjmașului și nu facem nimic, iarăși vom ajunge să fim înfrânți, subjugați și nimiciți, mai întâi în ce privește credința, iar după aceea în tot ceea ce se referă la viața noastră. Niciodată Dumnezeu nu va exercita puterea Sa în locul nostru. Dacă suntem ispitiți, indiferent de circumstanțe, să nu-L blamăm pe Dumnezeu și nici să nu exprimăm îndoieli cu privire la bunătatea și iubirea Sa, fiindcă altfel vom ajunge pe o traiectorie descendentă la al cărei final va fi prăbușirea.
Așadar, ce trebuie să facem pentru a-L iubi pe Dumnezeu cu toată puterea noastră, chiar dacă ne simțim singuri, abandonați și fără speranță?
Pur și simplu trebuie să ne abandonăm în brațele credinței în Dumnezeu, având la bază ceea ce stă scris, și să lăsăm ca influența vindecătoare a cuvintelor Scripturii să ne învăluie mintea, viața și întreaga noastră ființă. Abia atunci se va produce conversia miraculoasă a exprimărilor negative în cuvinte de laudă, credință și recunoștință față de Dumnezeu. Abia atunci se vor descătușa energiile latente ale încrederii și iubirii. Și abia atunci vom ajunge să-L iubim pe Dumnezeu cu toată puterea noastră, având perspectiva înălțării glorioase în Împărăția veșnică. Aici este marea victorie a credinței în Dumnezeu!
